7 mai 1989

● Monica Lovinescu ● Gheorghe Leahu

Romanul se deschide şi se închide pe noaptea când, la un an de la întâlnirea lor, încheiată şi ea cu o agresiune, An­drei aşteaptă re­ve­nirea Ioanei. Sfâr­şi­tul, lăsat des­chis, probabil spre al treilea volum al ciclului, nu ne îngăduie să ştim dacă această iubire va fi fost mai pu­ternică decât conjunctura, dacă pân­diţii vor fi scăpat de pândari, dacă ră­nile fricii vor fi fost cicatrizate de iu­bi­re. În noaptea lui Andrei Coman, în­tre­tăiată de prezentul amintirii, nu dispunem nici măcar de certitudinea că aş­teptarea aceasta are cu adevărat rost. Am spus "prezentul amintirii", şi acest prezent, în care se impune trecutul, nu este străin, probabil, de atmosfe­ra de continuă tensiune a romanului.

Planurile narative, amestecate ca şi ale timpului, au şi altă finalitate decât cea a virtuozităţii arhitecturii, fac parte din respiraţia febrilă a naratorului, ce-şi joacă fiinţa căutându-se pe sine, recopiindu-şi - cum scrie - du­rerea, spre a putea în sfârşit privi şi primi adevărul aşa cum se cuvine.  Deoarece, dacă Helgomar este absent, mitul lui a devenit adevăr, şi fără adevăr existenţa e un coşmar. Tot Andrei Coman scrie, sufocat de aşteptare:

"Să scrii cu orice preţ pentru că aşa trebuie. Să te simţi în mijlocul unui coşmar şi să fii obligat să-l descrii, să înveţi la nesfârşit tabla înmulţirii în vreme ce alţii au ajuns la a nu ştiu câta generaţie de calculatoare, să fii obligat să pro­po­vă­duieşti la nesfârşit adevărul, dar să nu reuşeşti niciodată să treci dincolo de el, să convingi că nu reurcarea în copac este soluţia, ci coborârea cât mai rapidă a celor care au mai rămas (...). A scrie, adică a te opune cu toată energia morţii psihice, dar şi celeilalte, căreia numai în acest fel i te poţi sustrage. A spune fără tea­mă exact ceea ce crezi şi fiindcă me­moria hârtiei este unicul mijloc de apărare împotriva brutelor - mijloc de care, ciudat, ele ţin seama -, forţă care le reaşează la locul cuve­nit în menajeria istoriei. Scriu, însă nu-mi fac iluzii: nici măcar o singură maimuţă nu va putea fi influenţată să părăsească definitiv copacul; deşi cunosc destul de bine literele, ele n-au învăţat încă să citească, iar eu nu mai am timp, nici puterea de a le convinge de necesitatea unui asemenea pas istoric. Şi mai scriu pentru a provoca frica celor de care mă tem. În ultima instanţă, scriu ca să-mi fac curaj".
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 175-176



În apropierea lui 1 Mai 1989, derută totală în rândul milioanelor de oameni ai muncii. Va fi liber şi 1 şi 2 Mai, se va lucra duminică, 30 aprilie? Anul acesta Paştele ortodox, una din marile sărbători ale naţiunii române, a coincis cu 1 şi 2 mai. Prima zi de Paşte a fost duminică, pe 30 aprilie, iar 1 şi 2 mai erau trecute în calendar zile de sărbătoare legale. Speram cu toţii în trei zile libere legale. Peste nemulţumirea generală asupra modului cum trăim, ce credeţi că au hotărât ei?

Pe 30, duminică, s-a lucrat, iar din cele două zile legale de sărbătoare a fost zi de sărbătoare numai 1 mai. Rezultatul? Au venit mârâind, neconvinşi, lipsiţi de chef oamenii să "lucreze" şi pe 30 aprilie, şi pe 2 mai, neproducând nimic.
Eu am fost de gardă în seara de Înviere, pe 29 aprilie - gardă dublă -, la direcţia IPB, iar pe 30 aprilie, duminică, am lucrat.
Numai sâmbătă la prânz s-a anunţat că duminică circulă şi numerele cu soţ, şi cele fără soţ, ceea ce a încurcat sute de mii de oameni.
Duminică la prânz am lucrat la Focşani, iar seara am dormit la Lepşa, în Munţii Vrancei.

Interesant că pe fundalul "entuziasmului general" al poporului, al telegramelor, al scrisorilor, al adu­nărilor, al expresiilor de mulţumire şi recunoştinţă pentru plata datoriei externe, de 1 Mai, pentru prima dată în România sau în Bucureşti, absolut toate panourile de propagandă montate pe străzi, în intersecţiile ca Piaţa Victoriei, Piaţa Romană, Piaţa Universităţii, Liceul Şincai etc. erau păzite 24 din 24 de ore de 1 sau 2 miliţieni înarmaţi.

Era ziua internaţională a oamenilor muncii, într-o ţară liberă? de­mocratică -, dar toate panourile erau păzite drastic, iar pe stradă am văzut mai multe perechi de miliţieni care duceau în lesă, pentru a păzi li­bertăţile noastre, câini poliţişti dresaţi... ca pe vremea hitleriştilor. Este clar că în ţară domneşte nemulţumirea, altfel n-ar fi această pază tot mai drastică.

Alt prieten pe care l-am vizitat la atelier, maestrul caricaturist slujitor subtil al râsului sănătos şi al ironizării ipocriziei democraţiei noastre strâmbe: Mihai Stănescu, s-a întors de curând din Franţa, unde timp de trei luni a avut un succes imens cu apariţia acolo, în Franţa, a albumului său "Rire en Roumanie", din care peste 50% din desene au fost interzise în România. Mi-a povestit că a primit premii, a apărut de câteva ori la televiziunea franceză, a avut o expoziţie în Centrul Pompidou la Baubourg.

La întoarcerea în ţară i s-au confiscat cele 11 exemplare din album, Europa întreagă a râs de ridicolul situaţiilor caricaturizate de Mihai Stănescu, la noi... până şi râsul e interzis. De fapt, uitaţi-vă la oamenii de pe stradă cât de trişti, amărâţi, fără chef, mahmuri sunt cu toţii; suntem cu toţii!
Gheorghe Leahu, Arhitect în "Epoca de aur", f.l., Fundaţia Academia Civică, 2004, p. 228-229