Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zi bramburită. Ascultat scrisoarea lui Dan Deşliu, foarte dură: "absurdul multilateral dezvoltat", Preşedintele, care-şi închipuie că e "proprietarul" întregii ţări.
Îi recunosc tonusul şi verva din intervenţiile la Consiliul Uniunii, care nu difereau prea mult, dar, e drept, nici nu erau date publicităţii apoi. Aflu despre o scrisoare similară a lui Mircea Dinescu şi de interviul din Liberation, care se va difuza. Încolo, ştiri proaste: toţi cei şase ar fi arestaţi pur şi simplu. Alţi foşti demnitari din timpul lui Gheorghiu-Dej, sever supravegheaţi, cu miliţian la poartă, ca Doina Cornea, care-l avea de mult. La Bucureşti, o şedinţă extraordinară a Biroului – poate ca să fixeze strategia represiunii? Unii speră în mod nebunesc că la şedinţă C. va întâmpina rezistenţă. Aş!
Mircea Zaciu, Jurnal IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 430
Ieri şedeam la restaurantul/cantina U.S. cu Pleşu, Liiceanu, Şt. Bănulescu, Regman, Sorin Dumitrescu. Deşliu iese, chemase un taxi. După câteva minute se întoarce furios, vânăt. Se opreşte între mese şi strigă: "Am fost atacat de Securitate în curtea U.S. Mi s-a smuls geanta de un agent. Am fost lovit..." etc. Adaugă epitete: mârşavă, brutali, ticăloşi. Lumea a tăcut, l-a ascultat. Când a terminat de vorbit (a vorbit perfect, nici un cuvânt în plus, are şi o voce răsunătoare, joasă, zice S.D.), tăcerea a continuat. Abia după câteva minute bune, clienţii au început iar să vorbească. D.D. declara că se ducea la Silviu Brucan.
Noi, la masă, ne întrebam (în veşnica noastră psihoză a supravegherii) dacă suntem ascultaţi şi dacă a spus cumva la masă unde se duce. Sau dacă ştiau mai de mult că acolo merge. După scrisoarea celor şase, care a făcut o vâlvă extraordinară, toată lumea numai despre asta vorbeşte, este o surescitare în aer. Normal (dpdv MI) să fie supravegheaţi, urmăriţi, anchetaţi toţi cei care au legături cu autorii. Modelele gangstereşti, astea nu-s un lucru nou în arsenalul poliţiei.
Vorbesc cu Dinescu aparte despre scrisoarea pentru Havel. I-o las. El zice că, la o adică, o semnăm numai noi doi. Îi zic că bulgarii au semnat peste o sută. Dinescu se uită spre cantină şi zice: «Cu ăştia vrei să faci ceva?».
O campanie de discreditare a celor şase a început. Deocamdată, fiul unuia dintre ei, Răceanu, este acuzat de spionaj într-un comunicat al Procuraturii, tipărit de toate ziarele şi citit la radio-tv. Discreditarea adversarului este o veche metodă politicianistă bucureşteană; în loc de dialog şi înfruntare făţişă a chestiunilor ridicate de scrisoare, se arată, se insinuează, că (scrisoarea) vine de la oameni care nu au căderea, dreptul să facă afirmaţiile, judecăţile din scrisoare. Şi, printr-un paradox, insinuarea nu e lipsită de fond. C. Pârvulescu este un stalinist, ca şi Apostol. Bârlădeanu la fel. Brucan la fel. Mănescu face excepţie. Militar în anii ’50, carieră diplomatică după 1960, adus de I.G. Maurer, cu care juca tenis. Partea slabă a acestor tipi este că au avut putere, au bolşevizat România, au început să sape această formidabilă groapă în care ne-am scufundat. Şi acum, după certurile de familie, reproşează propriilor lor creaturi greşelile ale căror premise ei le-au pus în anii ’40-’50. Desigur, o parte s-au făcut remarcaţi în anii ’60 prin ruperea de Moscova, printr-o politică ce ţintea, se pare – nimic nu e sigur – o reformare a societăţii (descentralizare) etc.
O afacere încurcată. Oricum, curajul trebuie apreciat, ca şi vigoarea politică a acestor oameni bătrâni. Îmi amintesc o spusă a lui Hruşciov: «Te poţi resemna cu orice, cu lipsa femeilor, cu abţinerea de la băutură, dar nu poţi suporta lipsa puterii».
Stelian Tănase. Acasă se vorbeşte în şoaptă. Jurnal & dosar din anii târzii ai dictaturii, Bucureşti, Editura Compania, 2002, p. 70-74
Foarte ingenioase "jongleriile" critice ale lui Poantă, ingenioase, dar neconvingătoare. Adoră să-şi facă un merit din a prezenta favorabil, într-un stil dezinvolt neologistic, diverşi reprezentanţi ai mediocrităţii literare.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 – martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 721
Parcă din lene, parcă din superstiţie, parcă din laşitudine – n-am mai scris aici de peste o lună şi jumătate. De-abia ieri mi s-a scos ghipsul. Cum am (n-am) trăit?
Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea a III-a, 1985-2005, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 85
Citește pe Antena3.ro
