"Nu era nici un secret că telefoanele erau ascultate"

Cum a fost în 1989? Voi începe cu o secvenţă la a cărei amintire mă cutremur şi acum. Era iarnă, se apro­pia Sfântul Nicolae, se lăsase seara, nu ardea nici un bec, nici pe stradă şi nici în case, iar în faţa mea, pe trotuar, mergeau doi copii, bă­ie­ţei, după glas. "Ştii ce-am auzit eu?", a rostit interogativ cel mai răsărit dintre ei. "Ce?", se arată interesat cel mai scund. "Că cică, mai demult, se găseau portocale la alimentară". "Nuuu se poaaate!"

Chiar vreţi să aflaţi ce a însemnat 1989 pentru oamenii obişnuiţi, aşa ca mine? O umilire continuă. Şi nu doar în ’89, în toţi anii de adolescenţă şi maturitate, trăiţi în comunism. Totuşi, în ’89 lucrurile au degenerat spre absurd până la limite inimaginabile. Erai umilit zilnic, deliberat, în toate, fizic şi psihic.

Lucram pe atunci pe o mare platformă industrială, într-un combinat cu vreo 14.000 de angajaţi. Coloana de maşini care ne ducea şi ne aducea de la fabrică avea autobuze tot mai puţine şi tot mai hârbuite. La urcare şi la coborâre, buluceală, înghesuială, nervi, nasturi smulşi. Primisem o sâmbătă scurtă pe lună, când programul pentru personalul TESA se încheia la ora 12:30, iar apoi chiar o sâmbătă în­treagă. În compensaţie, nişte capete pătrate, din minister sau de la ni­ve­lul judeţului, au decis să ne aducă duminica la fabrică. Aşa, doar ca să ne strice ziua, că de lucrat oricum nu lucra nimeni.

Nici transportul orăşenesc nu stătea mai bine. Într-un oraş cu peste 120.000 de locuitori, autobuzele ajunseseră să circule din oră-n oră, iar taxiurile dispăruseră cu desăvârşire (n.a. – vă întrebaţi pro­babil de ce nu menţionez numele oraşului. După atâţia ani, nu e important. În toată provincia mică s-a întâmplat ca în filmul lui Porumboiu). Dacă trebuia să pleci undeva cu un tren de noapte, o luai frumos la pingică, prin mijlocul străzii, că nu reuşeai să reperezi trotuarul din pricina întunericului. Iluminatul stradal se desfiin­ţase, iar în locuinţe curentul electric apărea aleatoriu şi cu precă­dere în cele două ore de program tv, care începeau şi se încheiau cu ştiri despre cel mai iubit ge­niu din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi tovarăşa academician doctor inginer, mama iubitoare a naţiu­nii, şi măreţele lor realizări. Cum ne descurcam? Ţineam sub masa din bucătărie o baterie auto, care alimenta un bec de 20W. Alţii nu aveau nici atât. (...)

Păstrarea secretului de serviciu ajunsese o obsesie pentru "înge­raşii" care duceau greaua povară a securităţii patriei. Toate uşile de la intrarea în birouri trebuiau sigila­te la plecare. Existau servicii unde se sigilau sertarele, dulapurile şi fişe­tele metalice. De 1 Mai sau 23 August se sigilau până şi uşile coridoarelor de acces. O cheie sau o agendă uitată într-un sertar nesi­gilat atrăgeau şicane, decla­ra­ţii, amenzi sau chiar sancţiuni pe linie administrativă. Uneori, dimineaţa, găseai sigiliul aparent neatins, dar, dacă erai mai tipicar, constatai că totuşi cineva ţi-a umblat în sertar. Securitatea veghea şi noaptea. Nu era nici un secret că telefoanele erau ascultate şi că şeful centralei telefonice şi telefonistele erau "oameni de încredere".

Şedinţele de producţie de partid, chiar şi cele de sindicat, deve­niseră un coşmar. Venea câte un tovarăş de la judeţ sau de la "mu­nicipiu", veş­nic încruntat şi ne­mulţumit, care, deşi ştia foarte bine că sunt blocate toate importurile de materiale şi de piese de schimb, transmitea cu glas lă­trător poruncile de la Bucureşti sau născocite din proprie ini­ţiativă, care începeau invariabil cu "trebuie mai mult" şi "să faceţi totul". În ochii lui, directorii şi şefii de secţii nu erau decât o turmă care trebuia să se supună necon­diţionat. Dacă individul provenea din fabrică şi era mai destupat la cap sau avea cât de cât bun-simţ din născare, începea o comedie gen "eu mă fac că vă cert, iar voi vă prefaceţi că mă luaţi în serios", dar nu se întâmpla decât rareori aşa. De cele mai multe ori, fostul strungar sau electrician se purta ca un ghiolban, adre­sân­du-li-se foştilor săi şefi cu "tovule" şi folosind verbele la persoana a II-a singular.

Au existat directori şi şefi de servicii care dormeau mai mult în tren şi la Bucureşti decât în patul lor de acasă. Erau convocaţi luni dimi­neaţa la minister pentru o şedinţă pompieristică sau o rapor­tare care se putea face şi telefonic, se întor­ceau acasă şi aflau că joi trebuie să fie din nou prezenţi la o altă şedinţă la CSP sau aiurea.

Dispecerul de producţie şi ofi­ţerul de serviciu pe combinat trebuiau dublaţi neapărat între orele 16:00 şi 8:00 dimineaţa de un director, pentru că, dacă i se nă­zărea vreunui grangure din ac­tivul de partid şi de stat să întrebe ceva, ar fi fost sub dem­nitatea respectivului să-i răs­pundă la telefon un dispecer sau un simplu inginer.

La porţile combinatului erau ca­mere de supraveghere care nu ştiu dacă filmau sau nu, dar portarii te căutau în servietă, poşetă, sacoşă sau ce aveai. Şi aici era discri­minare. Mai toţi gardienii erau de prin satele învecinate şi aveau rude şi cunoş­tinţe care lucrau la diverse secţii. Âştia furau pe rupte, dar treceau prin poartă ca gâsca pe apă. În contrapartidă, paznicii deveneau ex­trem de zeloşi cu personalul TESA, care, în marea lui majoritate, nu avea ce fura sau nu ştia de unde se poate fura. Dar ce mai conta o umi­linţă în  plus, când şirul umilinţelor părea fără de sfârşit? Ce altceva erau acele controale ginecologice obligatorii decât umilirea femeilor prin inclu­derea lor printre animalele de montă?
Ana Delnea