"Secu’ şi Banca au scăpat un copil de cancer"

În ianuarie ’89 familia Colţeanu era pusă la grea încercare. Tumoa­rea Ralucăi, în vârstă de numai
7 ani, recidivase, deşi fetiţa mai fu­sese operată cu doi ani înainte. Rămăsese în cărucior după prima operaţie, dar părinţii şi fratele ei mai mare, Pepe îi spunea ea, sperau ca boala parşivă să nu mai apară. Însă, la 27 ianuarie 1989, fetiţa urma să suporte o a doua operaţie pe creier.

Petre Colţeanu, Pepe, îşi aminteşte acea zi, prinsă într-un context de lipsuri, şpăgi, dar şi omenie şi speranţă.
"În ianuarie ’89 eram ocupaţi cu operaţia soră-mii, Raluca. Eu aveam 9 ani, ea – 7 şi frate-miu cel mic – 4 ani. Uite o poză cu noi trei, pe vremea aia... Raluca mai fusese operată în ’87... în total a avut 27 de operaţii, din care 3 sunt pe creier. Dar acum e bine, e masterand în psihologie şi e res­ponsabilă de un centru de copii cu dizabilităţi al unei organizaţii in­ternaţionale... În ziua operaţiei eram acasă, în Constanţa, cu frate-miu şi cu bunică-mea. Venisem de la şcoală destul de devreme. Mama era la Bucureşti, la spital, mătuşă-mea era la muncă, iar de tata ştiam că e plecat spre Krivoirog, că el cu o zi înainte de operaţie trebuia să plece acolo, pe un şantier, pentru vreun an de zile... A ajuns el în Gara de Nord, dar nu s-a mai suit în tren. A zis «nu! Mâine trebuie să fiu lângă copilul meu!» A avut curaj... Tata, toată luna ianuarie, a făcut drumuri la Bucureşti de două ori pe săptă­mână cu şpăgi: carne, ouă, brânză, cafea (baxuri întregi de Alvorada) şi ţigări Kent. A! Şi prezervative! Ţin minte de prezervative că se minuna tata că a dat pe 10 bucăţi cât pe-o pe­reche de blugi. Ce mai! Ducea aproa­pe tot ce găsea. Era o foame atunci...! Că nu se ducea cu o sacoşă, ci cu două paporniţe de-alea mari, pline. Eram fierţi. Nu aveam telefon, nu aveam nici o veste... Bunică-mea a aprins candela şi a stat toată ziua lângă ea şi s-a rugat. Eu mă învâr­team pe lângă frate-miu, că el era mic, nu prea înţelegea ce se-ntâm­plă şi mă tot uitam pe geam... inexpli­cabil, ca atunci când aştepţi pe cineva. Aşteptam veşti de undeva, iar fereastra era singurul contact cu exteriorul, dar nu vedeam decât copiii din bloc, jucându-se. Şi noi aşteptam, bunica se ruga, abia după-amiază pe la 5:00 – 6:00 a venit un vecin de-al nostru, colonel de Securitate, şi ne-a spus că operaţia a reuşit, că Raluca e bine, în postope­rator. Ehei, colonelul ăsta ne-a ajutat mult! El şi încă un vecin care era pe-atunci director la Bancă. Toţi vecinii s-au comportat exemplar, dar ăştia doi... Secu’ şi Banca, au scăpat atunci un copil de cancer. Şi n-aveau nici un interes... că tata era lăcătuş. Auziseră ei de la o vecină de boala soră-mii şi au venit la noi la uşă, pe rând, şi au vorbit cu ai mei. După aia au început să vină perio­dic să o întrebe pe mătuşă-mea ce ne trebuie, ce lăsase tata în listă... şi fă­ceau comandă la Casa de Comenzi, iar noi ne pomeneam cu pache­tele la uşă. Şi un ban n-au vrut să pri­meas­că! Că se certau cu tata... «Lasă Cornele, dacă putem, ajutăm... că avem şi noi copii... iar Dumnezeu e sus şi vede!» Îţi dai seama, măi Pau­la! Asta o spunea un colonel de Se­cu’! Cred că tot el l-a rezolvat pe tata cu refuzul plecării la Krivoirog...

Ţin minte că în seara aia, mătuşă-mea, Leta, a venit de la serviciu cu ciocolate cu Scufiţa Roşie şi cu reni. Le mai ştii? Erau mici şi rotunde, le ţin minte că ne-a adus multe... un pumn. Leta lucra la complexul ăla, «Steaua de Mare – Delfinul», că ea ne mai ajuta cu cafea, cu ciocolate pentru doctori, asistente... că acolo veneau străini pe vremea aia, la tratament. A murit la vreo zece ani după aia, de cancer de-ăla de-al vostru, la tata în braţe. Avea 33 de ani.

La câteva zile după operaţie a venit tata acasă. Îţi dai seama ce surpriză! Că nici Leta nu ştia că tata a rămas în ţară. El mai fusese plecat prin ’86-’87, în Irak. De fapt de-acolo a fost cea mai mare parte din banii pentru operaţie (adică şpăgile, atenţiile, cadourile... înţelegi tu). O parte s-au cheltuit la prima operaţie, şi ceilalţi la asta din ’89. El ne trimitea din Irak penare, pixuri, stilouri, creioane... şi mama le vindea aici. Ţin minte că aveam un penar cu Saddam Hussein... o frumuseţe!"