Arome ademenitoare dinspre IAS

În fostul IAS din satul în care m-am născut, Havârna, judeţul Botoşani, în 1989 creşterea animalelor era o acti­vitate destul de bănoasă. Pentru a pătrunde în atmosfera de atunci, am stat de vorbă cu inginer Maria Aostăcioaei, în prezent profesoară la şcoala din sat.

Când a venit de pe băncile Institutului "I. Ionescu de la Brad" din Iaşi, în 1985, Maria Aostă­cioaei a găsit sectorul zootehnic din Havârna pus pe picioare. Număra 1.200 de taurine, tineret şi vaci cu lapte. Efectivele au mers în creştere până în 1989, apoi în regres până în 2003, când IAS-ul s-a desfiinţat. În 1989, pentru că cele două ferme ve­getale mergeau foarte bine şi terenul de păşunat se ridica la câteva zeci de hectare, conducerea a cumpărat şi vreo 500 de oi.

"IAS-ul număra 45 de muncitori angajaţi şi şase la personalul TESA. Programul începea la 5 dimineaţa şi se încheia la 9 seara. Se pregătea hrana în bucătăria furajeră. Apoi se distribuia animalelor. Se făcea cură­ţenie în grajduri, se efectua mulsul, se preda laptele, toate acestea sub directa supravegere a celor de la TESA"., îşi aminteşte Maria Aos­tăcioaei. Nu conta dacă eşti inginer sau mulgător, pentru toţi programul începea la 5 şi trebuia sa fii permanent în sector. Condiţiile erau destul de bune. Exista apă curentă, evacuare mecanizată, muls mecanic. "Era multă severitate impusă de la centru, care îţi intra cumva în sânge. Aşa se face că, deşi mulsul era mecanic, fiecare muncitor era verificat de ingineri şi prin muls manual, să fie siguri că vacile au fost mulse complet", spune inginera. Producţia de lapte era livrată zilnic de maşina de lapte, "lăptăreasa", la ICIL Dorohoi. Din laptele acesta se făcea brânză telemea sau vestitul caşcaval de Săveni. Se mai producea şi caş de oi care se vindea în sat. O parte din tăuraşi erau preluaţi de abator sau se sacrificau şi se vindeau pe plan local. Îmi amintesc şi eu cum se făceau cozi interminabile, cum stăteau profesorii şi alţi salariaţi la rând pentru o bucată de carne sau puţină brânză, dar până la urmă toată lumea pleca mulţumită.

Cele două ferme vegetale produ­ceau furajele necesare pentru hrana ani­malelor. Se foloseau şi produsele se­cundare, paie, coceni etc., astfel în­cât nimic nu se pierdea. Cositul, re­coltatul cartofilor şi al sfeclei de zahăr, precum şi alte lucrări care erau soli­citate de ferma vegetală se făceau fie cu ajutorul oamenilor din Buco­vina, meşteri în ale cositului, fie cu deţinuţi, armată ori elevii şcolii. Pentru perioada campaniei se impro­vizau dormitoare pentru cei veniţi din alte lo­calităţi, iar masa o luau la cantina IAS-ului. Cantina era bine aprovizio­na­tă şi avea un bucătar, Neculae Gri­go­­ruţă, vestit şi astăzi pentru prepa­ra­rea porcului şi a viţelului. Mâncarea la cantină era gustoasă, dar făcută cu economie. Predomina ciorba de oase, mâncărica de fasole şi cea de cartofi.

Adevăratele festinuri se organizau cu ocazia încheierii campaniei de recoltat. Ziua sărbătoririi era aşteptată atât de muncitori, cât şi de şefi. Petrecerea se făcea de obicei la stână, în mijlocul câmpului care împrăştia în jur mirosul de fân proaspăt cosit, dar şi al bucatelor. Atunci se prepara caş dulce, jantiţă, dar şi renumita oaie la ceaun. Se alegeau două oi, de obicei cele mai grase, dar nu prea bătrâne. După ce se sacrificau se porţionau, se condimentau şi se puneau într-un cazan potrivit de mare, cu puţină apă. Se fierbea înăbuşit. Se adăuga tot felul de zarzavat: ceapă cu nemiluita, căţei de usturoi, morcov, ţelină şi se fierbea în continuare, la foc molcom, făcut sub pirostrie, până ce carnea dădea uşor în prăjit. Alături, într-un ceaun mare, în care încăpeau două găleţi de apă, se pregătea mămăliga. Băutură era din belşug. Rachiul din sfeclă şi berea de Solca curgeau în neştire, iar cum stâna făcea casă bună cu grădina de zarzavat, harbujii şi zamujii erau nelipsiţi. Petrecerea începea pe la ora 14 şi ţinea până când întunericul învăluia zările... "Erau vremuri frumoase", spune Maria Aostăcioaei cu nostalgie în glas, "dar au trecut ca şi cum n-ar fi fost...".