Concedii de la Leningrad, la Sărata Monteoru

Vitrinele îi sunt pline cu tot felul de amintiri. Păpuşile nemţeşti sau ruseşti cu ochii perfect rotunzi, între care o superbă matrioşka. Mă uit admirativ spre poza în ceramică re­prezentând Ţarskoe Selo şi doamna Aurora îmi spune că l-a vizitat de trei ori. Vederea cu Berlinul este cam jerpelită, dar în amintirea ei veche de 35 de ani a rămas drept un oraş interesant, mai ales că în perioada aceea mulţi şi-ar fi dorit să treacă graniţele ţării. Unii de tot.

Istan­bulul este prezent în casa ei prin câteva basmale cu model oriental, în mare vogă pe când eram eu mică, deci cam atunci când doamna era o tu­ristă înrăită. Alte brizbrizuri cu aer neromânesc, vechi, prăfuite, dar pline de sens pentru posesoarea lor, stau tăcute pe policioare, oglindindu-se în geamul din spatele dulapului şi din când în când în ochii stăpânei lor.

Pe doamna Aurora Bărcănaru anul 1989 a prins-o la a 63-a aniversare. Când are ocazia, povesteşte cu mare entuziasm despre concediile sale de altădată. "Sunt plimbată, nu glumă!" Are ce povesti pentru că a lucrat în Ministerul de Interne, ca jurist, iar problema banilor nu şi-a pus-o niciodată, având un salariu bunicel. Copii nu a avut, aşa că a văzut lumea.

"Am fost în aproape toate staţiunile româneşti, dar îmi plăcea mult la mare, stăteam la Eforie Nord, până când am făcut o boală de inimă şi n-am mai avut voie să stau la soare. Pe urmă am început să merg prin ONT în tot felul de excursii în străinătate. Unde era voie, în ţările foste comuniste", ne spune jurista pensionară.

"Cel mai mult dintre toate mi-a plăcut Rusia. Dacă aveţi ocazia, să mergeţi neapărat în Rusia. Moscova este extraordinar de frumoasă. N-o egalează nimic din ce am văzut eu. La Leningrad am fost de trei ori, o dată am luat bilet în vremea nopţilor albe, a fost o splendoare, ce să vă spun! Am vizitat Ermitajul, palatul de iarnă al ţarilor, toate frumuseţile.

O dată am nimerit chiar de Paşte la Moscova şi ghidul ne-a spus: «Aveţi grijă să nu mergeţi la biserică la noapte că o să aveţi probleme când vă întoarceţi în ţară!». Dar nu l-am ascultat, am mers la Catedrala Iisus Mântuitorul, am luat lumină şi pe urmă am plecat, la hotel ne-a întrebat unde am fost şi i-am spus că am luat aer. Ştia că intrasem în biserică, dar n-a mai zis nimic".

De la Ruşi, doamna Bărcănaru şi-a adus un aspirator "sănătos", un robot de bucătărie şi a cumpărat şi un inel de aur cu o piatră de rubin. Mi-l arată, e frumos, cu piatra în formă de romb. La turci i-a plăcut evident cel mai mult Agia Sofia, dar şi bogăţia Istanbulului. Mâncarea lor, "fadă". A cumpărat aur din belşug şi l-a vândut rudelor, deşi nu bişniţa o îndemna să călătorească în străinătate. Berlinul a fost ceva deosebit de restul oraşelor străine, a fost în trecere, a văzut mai multe ţări atunci. A cumpărat de acolo o duzină de sutiene Triumf, toate femeile din anturajul său fiind fericite de fapta sa.    

Auzind poate destul de des reclama de la radio care spunea că "La Cabana Trei Brazi/ La Cabana Trei Brazi..." este aşa de minunat, la fel şi în alte colţuri pitoreşti ale patriei, familia Calu din Ploieşti a devenit una tipică pentru turismul românului pe vremea lui Ceauşescu.

An de an mergeau în concediu invariabil o săptămână la mare, la Eforie Sud, şi altă săptămână, la sfârşitul verii, într-o staţiune montană. "Ne cumpăram bilete de primăvara şi mergeam la Băile Herculane sau la Olăneşti ori la Băile Tuşnad. Mai mergeam în câte un an şi la Căciulata. Aveam maşina noastră, Dacia 1300, şi mai făceam plimbări şi în jurul staţiunilor. Ne permiteam să facem concedii frumoase, luam totdeauna şi fetiţa cu noi, doar un copil aveam!", ne-a spus doamna Alina Calu, pe care am întâlnit-o în trenul Brazi-Buzău. Mergea la nepoata ei, care este educatoare într-un sat de lângă Buzău.  

Domnul Alexandru Blidaru, fost profesor de matematică în Constanţa, ne-a spus că fiind prieten bun cu un coleg profesor de geografie nu şi-a făcut niciodată concediul în mod "clasic", cum făceau ceilalţi vecini de bloc. "Am mers an de an în drumeţii montane, cu cortul, stră­bătând trasee în munţi. O luam şi pe soţia mea cu mine, am corupt-o şi pe ea la astfel de ex­cursii. Stăteam şi câte două săptămâni pe munţi. Când a crescut băiatul nostru, a luat şi el microbul muntelui. E montaniard «înrăit» şi el. După părerea mea, cele mai frumoase va­canţe sunt cele petrecute în mijlocul naturii. Nu se compară nimic cu sentimentul pe care îl ai când eşti sus, pe creasta muntelui. Să ştiţi că şi acum, chiar dacă am 62 de ani, mai urc pe munte, e adevărat că stau doar 2-3 zile", ne-a spus profesorul constănţean.    

La cei 74 de ani, domnul Constantin S. nu se poate lăuda că a avut nişte concedii în adevăratul sens al cuvântului. Locuind la ţară, în comuna buzoiană Săruleşti, vara îl aşteptau pogoanele de fâneaţă de cosit şi multe alte treburi prin curtea sa plină de copii. "Dar de vreo două ori tot am plecat, am fost la băi la Sărata Monteoru şi la Lacul Sărat. Îmi mai tratam reumatismul în felul ăsta. Mi-am luat bilet prin sindicat, în preţ aveam asigurate şi masa, şi procedurile. Nu stăteam la hotel prea luxos, erau astea mai pentru ţărănime, dar eu am fost mulţumit, aveam nevoie de tratament atunci, nu de distracţie", a spus pensionarul care încă mai trage câte o coasă pe lângă casă pentru a nu lăsa buruienile să năpădească gospodăria.

Pe doamna Georgeta am întâlnit-o la bise­rică. Am rugat-o să-mi povestească despre concediile de acum douăzeci şi ceva de ani şi a acceptat: "Nu plecam în concedii la hoteluri sau mai ştiu eu pe unde... Mergeam să văd mă­năstirile. Se putea şi pe atunci, nu te oprea nimeni. Mergeam cu maşina noastră până s-a stricat, pe urmă cu un frate.

Ne făceam un program în aşa fel, încât să vedem şi locuri frumoase, dar şi să stăm câteva zile la mănăstiri. De exemplu, treceam pe Valea Oltului şi ne cazam la Cozia. Stăteam trei zile şi pe urmă plecam, mai erau şi altele de văzut şi eram bine primiţi peste tot. Dacă mergeam în Moldova, ne cazam la Agapia. Acolo aveam deja măicuţa noastră, ne cunoştea, pentru o sumă modică, stăteam toată săptămâna. Ştiţi că acolo e să­tucul lor cu case şi multe dintre ele primesc turişti. Ne numeam turişti, dar noi eram pele­rini pentru că ne plăcea să stăm şi la slujbele bi­sericii. La Agapia era tare frumos de hram, la 15 august. Venea lume puhoi! Cumpăram bră­ţărele împletite de măicuţe, iar mai jos, pe alee, erau ţărani cu zmeură şi afine... Pe urmă făceam plimbări spre Agapia din Deal, spre Văratec. Plecam şi cu maşina, iar seara ne întorceam la mănăstire".