Cultele permise în Republica Socialistă România

În statul socialist român activau 14 culte recunoscute oficial: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Rit Vechi, Biserica Armeană din Ro­mâ­nia, Cultul Evanghelic de Confesiune Augustană, Cultul Evanghelic Lute­ran Sinodo-Presbiterian, Cultul Reformat, Cultul Unitarian, Cultul Creş­ti­nilor după Evanghelie, Uniunea Bisericilor Baptiste din România, Cultul Penticostal sau Bise­rica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Adventist de Ziua a Şaptea, Cultul Mozaic, Cultul Musulman.

"Cultele permise au fost suprave­gheate în permanenţă de o unitate controlată de Securitatea Statului, şi anume de Departamentul de Stat pentru Culte. Controlul era extrem de riguros, fiecare slujitor al unui cult era supravegheat, la fel şi fiecare cetăţean care urma să fie recunoscut ca sacerdot al unui cult era mai întâi verificat de acest departament.

De exemplu, în momentul în care Biserica Ortodoxă intenţiona să hirotonească un tânăr teolog ca paroh pentru o biserică, înainte de a se face numirea şi slujba necesare, trebuia făcută o adresă care ajungea împreună cu dosarul complet, cuprinzând cererile şi toate formularele  prevăzute în vremea aceea, la Departamentul de Stat pentru Culte. Până nu venea răspunsul «Am luat act» nu se făcea nimic. Ei verificau în bazele lor de date, toţi oamenii bisericii erau luaţi în evidenţă, sunt sigur că nu era unul să nu aibă dosar de urmărit, pentru că erau persoane prea importante pentru a fi lăsate în pace", ne-a spus pr. David Pestroiu, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.  

Spre sfârşitul regimului comunist din România, catolicii înregistraţi în ţara noastră erau în jur de 1.000.000, religia catolică prin­zând rădăcini în Transilvania, în seco­lul al XIII-lea, pe filieră maghiară, de unde ulterior s-a răspândit şi în alte regiuni, mai ales în Moldova.  

Cea mai veche biserică armeană din ţara noastră a fost construită în 1350 la Botoşani, iar în Transilvania se crede că armenii au ajuns în secolul al X-lea. De asemenea, mulţi armeni s-au aşezat în Cetatea Albă în jurul anului 1000, de unde au emigrat în alte regiuni, printre care şi Moldova. Dacă în vechime erau zeci de mii de ar­­meni la noi, treptat, numărul a scă­zut, ajungând la aproximativ 2.000 în Bucureşti şi în jur de 1.000 în Constanţa, şi mult mai puţini în Moldova.

În ceea ce-i priveşte pe creştinii de rit vechi, adică lipovenii din Delta Dunării, aşa-zişii "rascolnici", ne­su­puşi faţă de hotărârile sinodale ale Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul al XVII-lea, alungaţi din ţara lor, ei au plecat în exil. La noi au pătruns după 1730 în zona Iaşiului şi a Sucevei, apoi s-au tot organizat şi peregrinat în funcţie de situaţia politică, până s-au stabilit în nouă judeţe româneşti. În 1989 erau în jur de 30.000 de astfel de credincioşi. În rândul lor s-a produs o sciziune, aşa încât "boglopopovţii", cum au fost numiţi cei desprinşi din ei, după 1940 au fost interzişi.

Evanghelicii de confesiune au­gus­tană au păstruns în Transilvania şi Moldova în timpul Reformei. "În perioada 1944-1989, populaţia germană din Ardeal şi-a păstrat credinţa şi tradiţiile, rezistând presiunilor social-politice ale regimului", se arată în "Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România", de dr Constantin Cuciuc. Conform lucrării citate, în 1987, erau în România 137.000 de membri ai acestui cult, care aveau 275 de lăcaşe şi 148 de preoţi.

După Unirea din 1918, s-a impus necesitatea organizării unei eparhii evanghelice a luteranilor de confesiune sinodo-presbiteriană, dar recunoaşterea oficială a lor a venit abia în 1948, când erau înregistraţi circa 30.000 de adepţi de etnie maghiară. Spre sfârşitul perioadei comuniste, aceştia erau însă mai puţini.

Ideile lui Calvin au pătruns în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, împrăştiate fiind de etnicii maghiari. În 1930 se declarau calvine 710.706 persoane şi se presupune că în 1989, deşi nu a existat un recensământ al lor, ar fi putut fi ceva mai mulţi, dacă în 1992 erau 801.577 de adepţi.
Unitarienii, cei care afirmă că Dumnezeu este unul şi indivizibil, nerecunoscând Sfânta Treime, au fost recunoscuţi în Ardeal în 1578. Adepţii acestei noi religii au fost destul de hărţuiţi în Transilvania, deoarece ei nu credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.

La Dej au fost exilaţi şi ucişi mulţi unitarieni în anul 1638. Stânjeniţi în activitatea lor şi cenzuraţi de autorităţi, unitarienii s-au împuţinat până când, la în­ce­putul secolului al XIX-lea, au ră­mas pe jumătate faţă de nu­mă­rul lor iniţial. Revigoraţi după 1861, în 1915 aveau deja Academie de Teologie Unitariană la Cluj, dar aceasta a durat numai până în 1948. În timpul regimului comunist, şco­lile lor au devenit de stat, iar Academia Unitariană a fost integrată Institutului Protestant de la Cluj. La puţin timp după căderea comunismului erau peste 70.000 de credincioşi.

Pentru prima dată în Bucureşti, în 1856, a început să activeze o comunitate de baptişti germani. Ei ajungeau în Transilvania, aflată sub ocupaţie austro-ungară, dinspre Viena şi Budapesta, col­por­tând Biblii, fiind angajaţi ai Socie­tăţii Biblice Britanice. Ei vindeau şi explicau Biblia refor­ma­ţilor ma­ghiari şi germani din acea parte de ţară, o parte din reformaţi alipindu-li-se. Mai târziu, au trecut în rândul baptiştilor şi etnici români. În 1917, erau în Transilvania 23.000 de baptişti, dintre care 11.000 maghiari, 10.000 români, 1.000 germani şi 1.000 slovaci. Prin legile date în 1942 şi 1943 le era interzisă manifestarea, dar altă lege din 1944 i-a pus în legalitate, fiind atunci 100.000 de baptişti în România. În 1989, numărul crescuse cu câteva mii.

Creştinii după Evanghelie, care se consideră "creştini liberi", s-au manifestat în România începând cu 1880, când au pătruns ca misionari din Germania în zona Braşovului, veniţi aici în vizită la rudele lor. Mici comunităţi apar la începutul secolului al XX-lea tot în Ardeal. Primul război mondial a stânjenit activitatea lor, iar între cele două războaie mondiale acti­vitatea lor era supravegheată cu severitate, unii evanghelişti fiind arestaţi, bătuţi, întemniţaţi. Între 1942-1946 au fost în afara legii, spre sfârşitul anilor ’80 înre­gistrându-se în jur de 50.000 de adepţi. Lor li s-a alipit în 1939 o ramură desprinsă din ortodoxie, "tudoriştii" sau "creştinii după Evanghelie", cum s-au numit ei înşişi. Cele două orientări evan­ghe­lice, deşi adunate într-o uniune, şi-au desfăşurat activitatea independent până la căderea comunismului în România.

În ţara noastră, ideile penticos­tale au pătruns la începutul se­colului al XX-lea, la noua cre­din­ţă aderând la început unii baptişti, în Arad. După 1922 credinţa lor s-a răspândit şi în Moldova. În perioada de dictatură dintre cele două războaie, penticostalii au fost urmăriţi şi arestaţi, deşi tinerii lor mergeau la armată şi luptau pe front. De-a lungul timpului s-au divizat, apoi s-au reunit, iar în 1946 erau în jur de 20.000 de adepţi, în 1948 cu 10.000 mai mulţi, în timp ce în 1989 se esti­mează că erau în jur de 200.000 de penticostali.  

Adventiştii, care consideră că ziua Domnului este sâmbăta, s-au ma­nifestat pentru prima dată în ţara noastră în Dobrogea, când au ajuns aici coloniştii germani alungaţi din Rusia în 1891. După 1906 au cunoscut o ascensiune importantă în România, după botezarea la adventism a studentului medicinist Petre Paulini. Dacă în 1914 erau doar 624 de adventişti, în 1938 erau în evidenţă 21.992 adventişti de ziua a şaptea şi 2.446 de adventişti reformişti. În perioada comunistă au fost şi ei supravegheaţi şi urmăriţi, ma­nifestarea credinţei fiindu-le de multe ori restricţionată. "În 1949, complexul şcolar de la Stupini (Braşov) împreună cu ferma şi dotările au fost preluate de stat. După 1962 au fost închise nu­me­roase biserici, au fost desfiinţate două conferinţe şi interzis programul de educaţie religioasă a copiilor", se spune în lucrarea lui C. Cu­ciuc. În 1989, erau în jur de 70.000 de adventişti.

În secolele al XV-lea şi al XVI-lea erau la noi suficient de mulţi evrei, încât domnitorul Ţării Româneşti să aprobe formarea unei comunităţi evreieşti la Bucureşti, organizată şi din punct de vedere al cultului mo­za­ic. Constituţia din 1923 a dat re­cu­noaştere cultului, iar re­censământul din 1930 arăta că erau 1.456.930 de mozaici în România. Vicisitudinile politice din timpul războiului au făcut ca numărul evre­ilor să scadă: în 1949 erau 189.000, iar în 1959 mai erau 129.429. Emigrarea popu­laţiei evre­ieşti în Israel a făcut ca în 1987 să mai existe în România doar 25.000 de evrei.

Cultul musulman şi-a făcut apa­ri­ţia între celelalte culte de pe teritoriul românesc în secolul al XV-lea, când în Dobrogea a fost introdusă administraţia otomană, care a instituit aici şi credinţa islamică. Au fost clădite moschei, şcoli religioase, clă­diri administrative şi juridice tra­di­ţi­onale musulmane. După reintegrarea Dobrogei în statul naţional român, s-au păstrat mult timp as­pec­tele cultu­rale şi administrativ-po­litice ale regiunii. Un re­cen­să­mânt din 1899 arăta că sunt peste 40.000 de mu­sul­mani în România, număr care a crescut uşor în timp.