Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe vremea când eram pionier şi un vlăstar de nădejde al patriei, îmi plăceau tare mult macaroanele. Dar nu neapărat să le mănânc. Foarte dure, de altfel, le foloseam ca un înlocuitor al paiului. Deşi le vedeam din când în când în filme sau în reviste, nu ştiu de ce nu aveam şi eu un pai adevărat cu care să beau apa minerală sau oranjada (de fapt, coji de portocale lăsate să plutească într-o carafă de sticlă).
Trecând peste gustul uşor ciudat pe care-l căpăta sucul, macaroana îşi îndeplinea sarcina cu destul de mult succes, spun eu, deşi, oricât de multă grijă aş fi avut, în cele din urmă tot se înmuia. Fără pai, pardon macaroană, nu prea mai aveam chef să beau suc ca în filme. Macaroanele care scăpau "supliciului" erau folosite pentru a prepara, ce altceva, decât macaroane cu brânză? Cu ou, zahăr, lapte şi un rest de brânză, ce se întărise niţel pe unul dintre rafturile frigiderului. Era unul dintre deserturile uşor de preparat şi, în acelaşi timp, foarte gustoase. Cam aşa înţelegeam eu atunci rostul macaroanelor. După Revoluţie, însă, macaroanele au fost eclipsate de spaghete, penne, lasagna… Cuprinse sub denumirea generică de paste, nu toate preparatele care le aveau la bază erau obligatoriu deserturi. Servite la felul doi, aveau diferite sosuri din carne, legume, brânză, suc de roşii. Multă vreme am refuzat să mănânc altceva decât macaroane cu brânză dulce, considerându-le pe noile sortimente sosite în bucătărie ca fiind de-a dreptul de nemâncat. Interdicţia nu a fost însă de lungă durată, în scurt timp îndrăgostindu-mă iremediabil de bucătăria italiană.
În 1989, Italia era una dintre ţările despre care orice pionier sau utecist ar fi putut spune câteva cuvinte: patria strămoşilor noştri, romanii, Columna lui Traian de la Roma, ridicată în cinstea cuceririi Daciei de către Traian, pentru a aminti informaţiile de bază. Preparatele italiene, însă, reprezentau încă o necunoscută pentru mulţi dintre români. Cu toate acestea, oaspeţii italieni erau serviţi în restaurantele româneşti cu preparate ca la mama lor acasă: spaghete carbonara, milaneze, risotto, lasagna, supă menestrone sau pizza.
Aşadar, conform "Ghidului orientativ - preferinţe şi obiceiuri pentru grupuri de turişti", editat de Ministerul Turismului, "Italia posedă o bucătărie bogată, în care se realizează o gamă variată de preparate culinare. Se caracterizează prin folosirea pastelor făinoase foarte diversificate ca sortiment, mult mai întins şi mai diversificat ca la alte popoare". Sunt scoase în evidenţă o serie de caracteristici, dintre care cea mai interesantă pare a fi folosirea vinului pentru prepararea mâncărurilor (fapt ce ar fi putut fi socotit drept risipă pentru mulţi dintre românii ce nu aveau "relaţii" şi abia reuşeau să încropească ceva de mâncare din puţinele alimente ce erau etalate în rafturile magazinelor). Urmează uleiul de măsline adevărat, şi nu cel "fabricat" de orice gospodină. După cum vă aminţiţi, măslinele, atunci când se găseau, se puneau în borcane de sticlă de 400 g sau 800 g, se turna ulei (din acela vărsat, pus cu polonicul dintr-o oală mare, pe fundul căreia sălăşluia o mâzgă deloc ademenitoare), se acoperea bine cu un capac şi se păstra în frigider, urmând a fi folosit la salata orientală sau decor pentru cea boeuf, neapărat la mese festive. Urmează la rând fructele de mare. Intuind poate caracterul lor ambiguu în minţile înfometate ale semenilor lor, autorii ghidului s-au gândit să le explice înţelesul: "Se consumă cu multă plăcere peştii mici, midii, crabi, homari, langustă, melci, stridii, cunoscute sub numele de FRUCTE DE MARE (Frutti di mare)". Dar oare cine văzuse până atunci în carne şi oase, ca să zicem aşa, un homar sau o langustă? Ei bine, italienii aveau mereu parte de aşa ceva. Nu numai că le vedeau, le mai şi mâncau! Asta da invidie…
Norocosul turist italian avea parte la micul dejun de sandvişuri (şi nu doar cu margarină sau gem), tartine cu sardele sau anchois, cozi de raci, ouă preparate cu legume şi sosuri, pâine prăjită unsă cu unt şi apoi cu dulceaţă, gem sau miere. Pe lângă toate acestea, cornuri, brioşe, cozonac, lapte simplu sau cu cafea, sucuri de fructe şi nectaruri. Citind meniurile propuse, descoperim o varietate mare de preparate pe bază de ouă: ouă la cuptor "Rosini", ochiuri "Rizzoto" cu costiţă afumată, ouă ochiuri "Florentine", omletă "PIZZA", omletă "Siciliană", ouă "Veneţiene", omletă cu cartofi "Parmantier-Pierre", omletă cu creier, ouă moi la tarte gratinate, şi enumerarea ar mai putea continua.
Dejunul… absolut minunat! Pentru început, ospătarii îi îmbiau pe turişti cu antreuri din peşte sau legume, ouă, consommeuri, supe menestrone, dar şi câteva ciorbe acrite cu roşii şi smântână care se aseamănau cu ciorbele neaoşe româneşti. Urmau alte farfurii cu paste, preparate pe bază de peşte, orez (dintre care rizzoto era foarte apreciat, fiind preparat al dente), diferite fripturi la tavă sau la grătar. Mielul era unul dintre sortimentele de carne preferate, italienii cunoscând meşteşugul preparării ei. De altfel, dacă tot a venit vorba de carne de miel, ştiu şi românii cum să o prepare într-un mod aparte, haiducesc. Oaia sau mielul se învelesc în lut, se aşază într-o groapă cu mult jar şi se lasă acolo să se coacă. Se spune că sunt numai bune însoţite de o ulcică de vin rece. Dar, revenind la oaspeţii italieni, era important de ştiut că orice friptură trebuia însoţită de garnitură şi de sos, mai ales cel de roşii, asezonat cu puţin vin şi lăsat să scadă. Masa se încheia cu deserturi (sufleuri, budinci, foitaje, îngheţate), sortimente de brânză şi cafea. Cu toate acestea, meniurile model conţin doar două preparate pe bază de carne de oaie: o ruladă de berbec la tavă, recomandată a fi servită toamna, şi ciorbă ardelenească cu carne de miel, ce face parte din cadrul unui meniu cu preparate româneşti demne de a fi încercate de rafinatul gurmand italian. Carnea de porc se regăseşte din belşug, fie că este vorba de un ciolan de porc "Milanez", pilaf cu carne de porc sau blanchet din carne de porc cu orez. De asemenea, nici un meniu nu se încheie însă cu brânzeturi, aşa cum ar fi fost indicat, acestea regăsindu-se pe alocuri în componenţa deserturilor, a antreurilor sau a felurilor principale.
Cina începea cu o supă consomme servită în ceaşcă, preparate pe bază de peşte, fructe de mare şi chiar pui de baltă. Aceştia din urmă pregăteau pane, cu sos menuniere sau de roşii. Urmau fripturi la grătar, fructe şi cafea filtru. Dacă turiştii doreau să servească ceva românesc, ei erau îmbiaţi cu supe de tăiţei şi găluşti, tochituri, ciorbe, tocăniţe, cârnaţi sau mititei. La desert se gustau clătite, papanaşi cu dulceaţă şi smântână. Iată un exemplu de meniu servit la cină, recomandat pentru sezonul rece: spaghete carbonara, zacuscă de crap, frigărui de berbec, cartofi prăjiţi, salată verde, orez-mazăre sote, flancuri de portocale, cafea, apă minerală, chifle, pâine albă, simplă.
Iată şi o reţetă din "Ghidului orientativ - preferinţe şi obiceiuri pentru grupuri de turişti", editat de Ministerul Turismului: ouă veneţiene: "1 kg ouă (20 bucăţi), 0,250 kg caşcaval sau schweitzer, 0,150 l vin alb de regiune superior, 0,150 kg unt, 0,030 kg sare, 0,002 kg piper, 0,030 kg verdeaţă, 0,100 kg ceapă, 1,500 kg paste făinoase fierte. Modul de preparare: Se alege o formă mare sau un platou. Se topeşte untul, se adaugă caşcavalul sau schweitzerul ras, ceapa tăiată mărunt, piper, sare şi vin. Se amestecă adăugând şi verdeaţa. Când caşcavalul s-a topit, se sparg ouăle unul câte unul. Forma se introduce în cuptor pentru ca ouăle să coaguleze. Se servesc cu paste făinoase stropite cu unt topit şi asezonate cu sare".
Citește pe Antena3.ro
