Istorie şi istorici

În volumul "Memorii", istoricul David Prodan, membru al Academiei Române din anul 1948, descrie atmosfera apăsătoare din rândul slujitorilor români ai muzei Clio, în ultimii ani ai regimului comunist.

Bucuros să văd noua generaţie de istorici ridicându-se. Sunt tot mai multe nume de prestigiu. După o perioadă de dogmatism şi incompetenţă, ne găsim azi pe o nouă treaptă, am revenit la albia mare a istoriografiei noastre de totdeauna. Ce-i drept, ea încă nu se mişcă în voie în apele istoriografiei timpului, contactele cu aceasta sunt slabe şi din păcate tot mai slabe, generaţia nouă nu se mai bucură de privilegiul pregătirii directe în focarele ei cele mai indicate, trebuie să crească în apele proprii, să se gospodărească cu mijloacele proprii.

Nici cartea străină nu e accesibilă la nivelul nevoilor istoriei, posibilităţile de achiziţii sunt tot mai restrânse. Disciplina însăşi trebuie să tragă şi ea consecinţele politicii culturii, o cultură tot mai restrânsă, tot mai îngrădită în posibilităţile sale. Procesul de creştere trebuia să îndure şi o solidă frână. Învăţământul istoriei însuşi se restrânge mereu, s-a redus considerabil, ca şi ştiinţele umaniste în genere, ridicându-se pe primul plan cele tehnice.

Ceea ce nu înseamnă că ştiinţa istoriei nu creşte, ci doar că nu creşte în raport cu capacităţile sale. A ajuns totuşi la un nivel al respectului faţă de sine când trebuie să facă mai ri­guros o selecţie de valoare. Persistă încă şi mult mediocru, superficial, incompetent chiar. E timpul unei mai persistente critici istorice. Mai puţină complezenţă, mai mult control, mai puţină indulgenţă pentru incompetenţă. Mai puţină toleranţă pentru impostură.

Trebuie făcut un pas înainte în ceea ce se numeşte critică, să ne obişnuim mai bine cu gândul că ea nu înseamnă ostilitate, că e un instrument necesar, indispensabil în îmbunătăţirea muncii noastre, un ajutor în progresul ştiinţei de care trebuie să ne bucurăm toţi.
O altă cerinţă actuală a ştiinţei noastre istorice e munca de echipă. În noua epocă a ştiinţei noastre istorice, a ştiinţei în genere, a aglo­merării documentaţiei, a comple­xităţii problematicii istoriei, "multidisciplinarităţii", nu se poate merge mai departe pe stricta compartimentare individuală, e nevoie de o mai largă conlucrare. Dar nu în felul celei concepute adesea până acum, când unii lucrează şi alţii îşi arogă meritele.

Acest mijloc de a face oameni de ştiinţă şi din cei care nu sunt; e suficient să se înscrie în colectiv, care-i promovează, care-i vehiculează. Cu acest sistem se pot face istorici câţi vrei, din cine vrei, poţi acapara cât vrei, te poţi face atotcuprinzător, atotştiutor. E cea mai necinstită formă a muncii în co­lectiv.

O nevoie vitală: o deschidere mai largă a ferestrelor spre ştiinţa mondială. Nu numai contacte instantanee, ocazionale, trecătoare, ci creşterea în apele ei, o convieţuire în spaţiul ei.

O altă nevoie vitală: o posibilitate largă de documentare în arhivele de peste hotare, documentare atât de restrânsă azi.
Cât pentru nevoile noastre na­ţio­nale, istoriografia noastră are nevoie de o largă documentaţie a ceea ce se scrie peste hotare, documentaţie azi cu totul insuficientă, aproape inexistentă.

Iar o altă nevoie, am mai spus-o, e cunoaşterea cât mai temeinică a istoriei popoarelor înconjurătoare, a contextului istoric în care evoluăm. Nu numai pregătire directă nu facem, dar nici măcar schimbul curent de lite­ratură şi de documentaţie.

Acum, când tot mai des auzim despre o problemă a Transilvaniei, care se vântură tot mai insistent, rămânem ignoranţi. Noi nu ne mai putem documenta, dar mă întreb: oare ce fac ataşaţii noştri culturali, n-am auzit să ne fi dat careva asemenea informaţii, ca măcar pe această cale să aflăm ceva.
David Prodan, Memorii, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 104-105