La catedră – Elixir de tinereţe

Uneori, uniformele sunt prea mari. Siluete mărunte, cu stângăcii de Charlot, participă la o necontenită mişcare browniană, fără scop şi fără altă cauză decât tempe­ratura foarte vie a vieţii lor tinere.

Bobocii. Tunşi proaspăt sau cu fundiţe ochioase şi bentiţe care nu şed pe creştete mai mult de o clipă, alunecând duios pe frunte sau pe umeri. Bobocii. Fără dinţi sau cu dinţi nou-nouţi, cu ghiozdane co­lorate şi ţanţoşe, cu şorţuleţe boţite (fiindcă nu e luni şi fiindcă e ora prânzului şi patru ceasuri s-au tot foit în bancă). Aşteaptă cuminţi – dar mişcători! – în rând, să plece acasă. Nu par deloc obosiţi. Numai degetele au muncit din greu şi acum sunt albastre, roşii, verzi, după cum a fost şi tema sau desenul la care au trudit.

Au scris azi în caiete prima lor compunere. Are abia câteva rânduri, dar nu e mai puţin temeinică. De cum învaţă să scrie, şcolarii se grăbesc (sau sunt conduşi să o facă) să-şi zidească în amintire prima zi de şcoală. Pentru că sunt lucruri care nu se uită: prima privire a în­vă­ţă­toarei, timbrul unic al glasului ei, gustul primei recreaţii, primul rând cu li­nioare, prima notă bună, prima notă rea, somnul dulce de di­mi­nea­ţă spart de gândul ascuţit: "La şcoa­lă!". Sunt lucruri care nu se uită. Şco­larii pe care-i am în faţă nu ştiu încă să exprime toate acestea în litere. Ceea ce nu înseamnă deloc că nu le simt gânduri zumzăind incerte prin căpşoarele lor atente şi încordate de curiozitate.

"Copiii trebuie învăţaţi să nu uite. E bagajul lor de emoţii, de sensibi­litate cu care pornesc mai departe. Prima zi de şcoală trebuie să fie pentru fiecare copil un talisman ocrotitor pentru mai târziu. Îi învăţ întotdeauna, în primele zile, că şcoala e un palat cu minuni, că abecedarul şi matematica sunt cutii cu surprize, că învăţătorul e un vrăjitor bun, care ştie tot şi vede tot printr-un ochean fermecat, care pătrunde prin ziduri şi prin timp. Crescând, copiii ies din poveste lin, fără regret, descoperind o realitate la fel de frumoasă."

Învăţătoarea Lucreţia Ranga stă astăzi lângă ultima serie de şcolari din cariera sa, pe care-i poartă de mână dintre cărţi şi caiete către viaţă. A primit diploma de învăţător cu 35 de ani în urmă, la Şcoala normală, cum se numea pe atunci, din Deva. După absolvire, a ales apro­pierea de copii într-un fel mai aparte: ca redactor al unei pu­bli­caţii pentru pionieri. Cinci ani a bătut ţara în lung şi-n lat scriind despre copii, despre dascălii lor, adunând pentru sine un mănunchi de mo­dele de viaţă, de muncă. "Prin iarna lui ’54 am plecat în Apuseni, pe urmele unei scrisori colective: câţiva copii dintr-un cătun de moţi scriu ziarului despre ce vor ei să facă în viaţă. Scriau etalând un orizont nebănuit de larg, cu o mare cutezanţă a opţiunilor. M-am dus să-i văd. Şcoala era un fel de cabană în munte, cu două odăi, una sală de clasă, alta, locuinţa celor doi profesori şi totodată cancelarie. Era deja noapte. A intrat o ţărancă. «Sara bună!» Avea în spate un sac. L-a coborât binişor şi din el a scos un copil. «No, l-am adus şi p-ăsta. Sara bună!» Şi a plecat… M-a urmărit mereu de-atunci aceată scenă, în care cred că am descifrat mai bine decât în orice experienţă de mai târziu ce înseamnă menirea de dascăl şi cât de aproape este ea de cea de părinte."

Stă la catedră de treizeci de ani. Are o tinereţe – a privirii, a ţinutei, a zâmbetului – care vine dintr-o mare bucurie a sufletului, din dragoste pentru ceea ce face, dintr-o vocaţie a dăruirii. "Nu mi-a fost niciodată greu să lucrez cu copiii. Nu, n-am obosit. Alături de ei nu există oboseală. Sau, mai bine zis, există, dar ea încetează ca prin farmec în prezenţa lor."

Nu demult, s-a schimbat poştaşul în cartierul în care locuieşte. La începutul toamnei, a sunat deci la uşă un om străin. "Bună ziua, to­va­răşă învăţătoare!" De unde ştia? "Toată vara v-am adus vederi şi scrisori de la copii!"

Bucuria se face din asemenea frânturi de frază. Sau poate din floarea cu care vine la uşă un fost absolvent să-i spună că a intrat la facultate. Că s-a căsătorit. Că are un copil. "Astăzi îmi sunt elevi copii ai foştilor mei elevi. Regăsesc în ei imaginea părinţilor şi asta îmi dă o curioasă senzaţie că timpul stă pe loc. Hotărât lucru, copiii sunt un elixir de tinereţe!"

Lucreţia Ranga a muncit o viaţă, înnobilând cu dragostea şi con­ştiin­ţa sa o profesie destinată par­că femeii. A modela, în lutul tandru al fiinţelor mici, caractere, con­ştiinţe, deprinderi şi un mod drept de a vedea lumea şi munca – sunt fără îndoială tot atâtea învestituri de încredere. Societatea noastră acor­dă astfel, prin rostul esenţial re­cu­noscut învăţământului, domeniului larg al formării oamenilor de mâine, un rol de căpătâi femeii însăşi, învăţătoare, educatoare, profesoară, ea îşi continuă, pe o altă treaptă a importanţei sociale, menirea fundamentală: aceea de mamă.
Tania Radu - Flacăra, nr. 9/1989