Legende ale "Epocii de Aur"

Interlocutorul meu se apropie de zilele de pensie. Nu vrea să-şi divulge vârsta nu din falsă pudoare, ci pentru că îşi apără anonimatul, temându-se încă de "mâna lungă a ochilor albaştri". Numele lui, aşa cum vrea să fie recunoscut şi numit acum, este Nicu. Trăieşte şi acum în Iris, cartierul în care se afla şi fabrica de porţelan cu acelaşi nume unde muncea şi în 1989.

Înainte să înceapă să-şi spună povestea, Nicu îşi frământă mâinile bătătorite de munca grea, postrevoluţionară sub soarele Italiei şi al Spaniei. După o ezitare agitată şi încordată începe să-şi depene amintirile, repetând suficient de des şi de clar că nu vrea să-şi decline identitatea, că Securitatea sigur e încă activă şi că nu mai vrea să aibă vreodată de-a face cu nici o emoţie din cele trăite în "trecut". Apoi continuă: "Zilele mi se amestecă în minte. Poate pentru că aşa vreau şi acum, după 20 de ani, sau poate mai ales pentru asta. Ce importanţă ar avea? Acum 20 de ani lucram în Iris, adică la fabrica de porţelan din Cluj. Era ca într-un sat. De la întreţinere trebuia să fac turul fabricii pentru a verifica benzile care legau secţiile din întreprindere. Aşa că ştiam tot ce se întâmpla, auzeam toate glumele noi, ştiam cine vine, unde merge, de ce. Şi mai ales ştiam tot ce însemna un flux tehnologic. Deci, vedeam toate comenzile noi sau vechi, toate «cerinţele de partid» şi trebuia să mă asi­gur că totul funcţionează bine. Numele n-am să vi-l spun. Pentru cei mai curioşi, o să mă semnez Nicu. Nicu, şi-atât. În vremurile alea, oricine era Nicu era bun.

În februarie 1989 a fost un mare scandal la noi în fabrică. De la Bucureşti se comandaseră 12 vase turnate cu aur. Adică porţelanul era acoperit şi decorat cu aur şi apoi venea ars în cuptoare. Unele părţi din acele vase erau făcute din aur complet, spuneau oamenii care le-au pregătit pentru ardere. Comanda era una urgentă şi trebuia terminată cam într-o săptămână. Aşa că s-a trecut rapid la onorarea ei. Cum altfel putea să fie? În ziua când s-a făcut turnarea fa­brica vuia. Nu se mai văzuse aşa comandă «preţioasă» şi la propriu, şi la figurat. Apoi, spre amiază, fabrica a vuit şi mai tare. Vasele de aur dispăruseră toate din… cuptoare. A venit Securitatea, Miliţia. Au făcut cercetări. Au răsturnat fabrica cu susul în jos. Dar vasele nu s-au găsit. Şi negăsite au rămas şi până în ziua de azi. Nimeni nu şi-a putut explica cum au putut dispărea de pe benzile care le transportau în cuptoare şi care erau închise. Şi mai ales nimeni nu-şi explica cum de au dispărut fără urmă şi fără să fi ieşit ci­neva din fabrică.

Securitatea m-a chemat să dau cu subsemnatul. M-au luat la întrebări. Eram unul din cei care «trebuia» să fi văzut ori să fi auzit ceva. Dar habar n-aveam. Auzisem şi eu despre cele întâmplate, toţi vorbeau pe la colţuri, dar nu voiam să ştiu sau să văd prea multe. Era mai sigur. În cele din urmă n-au găsit vinovat pe nimeni. N-au putut acuza pe cineva, iar vasele dispărute au rămas cu tot scandalul iscat. Multe zile despre asta s-a vorbit doar în şoaptă cu uimire şi cu teamă. Cei mai înţelepţi n-au vorbit niciodată despre subiect. Încă mai stau şi mă întreb cum au reuşit şi totuşi unde le-au dus? De vândut oricum nu era chip să le vândă. Au valorificat probabil doar aurul din ele".