Mâncare, pantofi şi discuri cu ABBA

Aseară m-am întâlnit la supermarketul din colţul străzii cu o vecină. Din vorbă în vorbă am aflat că a fost profe­soară la un liceu economic din Bu­cu­reşti, iar eu, pentru că sunt interesată de poveştile din 1989 ale oamenilor pe care-i întâlnesc, am întrebat-o dacă şi atunci lucra tot acolo.

"Da", îmi răs­punde ea, "eram profesoară de ma­tematică, iar aceste licee, ca şi cele industriale, erau foarte căutate. Puţini copii mergeau spre liceele teoretice, toţi voiau să iasă cu o meserie după terminarea şcolii, iar cele economice, în Bucureşti fiind destule, se aflau în top. Cum de ce? Pentru că, după ce terminau, dacă nu intrau la facultate, găseau slujbe de vânzători la diferite magazine", îmi spune vecina.

Aşa o fi!! Dar tot nu înţelegeam ce era aşa mare lucru să fii vânzător într-un magazin? "Păi, cum? Încă din clasa a IX-a elevii făceau practică în magazine. Asta însemna că erau asiguraţi cât de cât din punctul de vedere al procurării anumitor produse, precum mânca­rea, pantofii, hainele, mobila, aparatura electrocasnică, parfumurile etc." Da, îmi aduc aminte că dacă aduceau pantofi la Clujana de pe Lipscani şi dacă nu cunoşteai pe nimeni acolo nu prea aveai cu ce să te încalţi.

Şi fenomenul nu se întâmpla neapărat acolo, la un magazin de încălţăminte. Vecina avea dreptate. "Din cauza lipsurilor" -, îşi continuă ea povestea - "elevii, chiar din clasa a IX-a, au învăţat să se descurce. Ştiau că au acces la anumite ingredinte, lucru foarte preţios, ei făcând practică în magazinele alimentare mari, la vremea respectivă. Fie că erau repartizaţi la raionul de carne, la mezeluri sau la pâine, nu avea importanţă: era bine oriunde!

Aşa începea micul trafic! Dacă tu îmi dai un litru de ulei şi un kilogram de făină, eu îţi dau o cutie de nes... sau de ce aveau ei nevoie. Se descurcau! Vân­ză­toarele cu experienţă «trăgeau la cântar» şi le mai rămâneau şi lor ceva produse pe care le împărţeau între ele. A, foarte căutat era şi nesul, care uneori era adus la magazinele alimentare ori la cofetării, iar copiii ajungeau acasă cu de toate, câte puţin, ce-i drept, dar aveau ceva în frigider. Dar cei mai mulţi doreau să ajungă la «cartele»: turnau uleiul, cântăreau făina sau zahărul şi o dată pe săp­tă­mână puteau pleca acasă cu câte un litru de ulei, un kilogram de făină sau de zahăr.

În clasa a X-a elevii făceau practică la magazinele de în­căl­ţăminte, iar când aduceau marfă îşi băgau prin spate toate rudele şi prietenii, iar ce mai rămânea îi scotea la vânzare", îşi continuă distinsa profesoară po­vestea. La vorba asta îmi dau seama că n-am să uit niciodată pantofii Guban de 475 de lei, cu toculeţ şi foarte eleganţi! Ce ne mai îngrămădeam la raftul de încăl­ţă­minte, ca să apucăm o pereche! Aşa cum se îngrămădesc acum credincioşii la moaşte sau la aghiasmă! Spun asta pentru ca cei care n-au apucat acele timpuri să aibă o imagine clară!

"Vă puteau procura şi dumneavoastră anumite ingrediente?", o întreb eu curioasă. "Sigur că da! Era foarte bine să fii profesor la un asemenea liceu. Îmi aduceau copiii, când puteau, ce aveam nevoie. Tare mult îmi plăcea să prepar dulciuri. Dar de fiecare dată făceam ceva simplu, pentru că nu aveam tot timpul ingredientele de care aş fi avut nevoie", îmi spune fosta profesoară. Ce prăjitură preparaţi cel mai des? "Cu fructe. Era delicioasă! Făceam din cinci ouă, o cană cu  zahăr, una cu făină şi trei linguri cu ulei un blat de pandişpan. Separam albuşul de gălbenuş, albuşul se bătea spumă, apoi se adăuga zahărul. Separat bă­team gălbenuşurile cu uleiul, apoi le turnam peste spuma obţinută din albuşuri împreună cu făina. Ungeam o tavă de aragaz cu ulei, tapetam cu făină, turnam compoziţia, iar deasupra puneam fructele şi dam tava la cuptor. Era delicioasă."

Iar restul? Adică elevii claselor a XI-a şi a XII-a? Ei unde făceau practică?"Cei de clasa a XI-a făceau practică la me­talo-chimice. Se făcea o contrabandă cu vopsea de ouă - primăvara - sau vopsea pentru textile, prin mai-iunie, ceva de speriat... Era atunci moda fustelor şi a bluzelor vopsite în casă, în degradeuri, să pară că sunt «de la Fondul Plastic»... Iar cei de-a XII-a ajun­geau în magazinele de muzică, de mobilă sau electronice.

Primul meu televizor color, un Telecolor, mi l-am procurat printr-un elev de-al meu. Nu a mai trebuit să aştept să ajungă lista la mine. Copiii făceau rost de discuri cu muzică occidentală, care mai apăreau şi prin magazinele noastre, pe lângă cele de la Electrecord. Erau unele cu Abba sau cu BeeGees, imprimate, dacă nu mă înşel, în Bulgaria. Dar se vindeau şi astea pe sub mână", îşi termină povestea distinsa mea interlocutoare. A fost tare dră­guţă că mi-a povestit aceste lucruri, mi-am făcut o prietenă în bloc (m-am mutat de curând şi nu cunosc prea mulţi vecini) şi, cine ştie, poate mai îmi povesteşte data viitoare încă ceva din anul de graţie 1989.