O duminică de altădată

E 16 aprilie 1989. E duminică şi se pare că va fi diferită de altele. Pentru prima dată ieşim la plimbare în Herăstrău altfel decât în familie. Ioana, fiica noastră de 14 ani, a aranjat cu prietena ei cea mai bună din clasă, Irina, să ne scoată în parc pe noi şi pe ai ei părinţi.

Fetele vor fi ajuns la concluzia că şi unii, şi alţii suntem ca nişte huhurezi şi avem nevoie de un brânci pentru a socia­liza. Ideea a fost minunată, ca şi vremea, de altfel.

Parinţii Irinei sunt deosebiţi, pe mamă am avut ocazia să o întâlnesc la şcoală, la o şedinţă cu părinţii. Tatăl îmi era necunoscut şi mi-a făcut o deosebită plăcere să-l întâl­nesc. Lucrează ca proiectant undeva în domeniul energetic.

Am discutat mult cu tatăl Irinei (TI), cred că am stat de vorbă numai cu el, fiind nepoliticos faţă de ceilalţi. Mi se întâmplă des. Temele au fost diverse, dar oricum am fi dat-o ajungeam tot la viaţa de toate zilele. Era imposibil să o evităm. Nu a fost nimic subversiv în vorbirile noastre şi dacă ar fi fost aşa, aveam maturitatea necesară pentru a ne bandaja ideile şi să rămânem pe "linie".

TI a adus în discuţie rolul şi si­tuaţia intelectualului în perioada ce vine. Ne interesa mai mult din perspectiva viitorului copiilor noştri. TI nu poate înţelege cum se împacă recunoaşterea importanţei primordiale a ştiinţei şi tehnicii în dezvoltarea şi modernizarea viitoare a ţării cu umilirea şi desconsiderarea celor care pot fi numiţi intelectuali, adică a celor care muncesc cu min­tea şi ideile lor sau ale altora.

Nicolae Ceauşescu, când se duce la ei în vizite de lucru, nu discută nimic cu proiectanţii, o făcea ostentativ, nici nu se uita la ei şi nici nu-i băga în seamă. El se uita la constructori, la cei care executau, la muncitori. TI vorbea calm, fără patima frustrării, era clar că nu-l interesa atenţia lui Ceauşescu, dar vedea cu îngrijorare că intelectualitatea era plasată în continuare undeva în trena clasei muncitoare.

Rolul ei nu era recunoscut nici în condiţiile socialismului victorios şi matur. TI avea dreptate şi i-am spus că aceleaşi gânduri mă frământă şi pe mine.
Este cert că fără ştiinţă şi tehnică ţara va fi condamnată la nefiinţă. Am încercat să dreg cumva bu­suiocul, argumentând nevoia ri­dicării nivelului intelectual al maselor şi evitarea hăului între "piscuri" şi "bază". TI îmi zâm­beşte complice şi m-am simţit cam jenat, căci ceva dreptate aveam şi eu.

Interlocutorul meu abordează chestiunea delicată a drepturilor şi libertăţilor omului şi spune că recunoaşterea acestora este absolut necesară pentru viitorul socialismului. TI regreta faptul că întreaga problematică la noi este redusă în esenţă la dreptul la muncă, ceea ce seamănă mai mult cu eliberarea de sclavagism. Păcat că problematica drepturilor şi libertăţilor politice şi civile a rămas ostatică intereselor occidentalilor, spune TI. Ea ar fi trebuit să devină portdrapelul so­cialiştilor. TI pare să fie la curent cu emisiunile Europei Libere, căci ţine să spună că nu dă doi bani pe pro­paganda străină, al cărei scop ade­vărat este destabilizarea politică internă. Îmi plac opiniile lui TI şi i-o spun direct, ştiu că sunt mulţi care gândesc la fel, dar din nefericire nu se întâmplă nimic.

TI trece la alt subiect, de data asta unul în care se află la el acasă. Este vorba de situaţia hidrocentralelor, care poate deveni destul de gravă pentru generaţiile viitoare. Lacurile de acumulare sunt într-un proces avansat de colmatare şi trebuie intervenit de urgenţă, se înre­gistrează neglijenţe serioase în supravegherea barajelor, iar nivelul de pregătire al celor de la exploatare lasă de dorit. Lacul de sus de la Vidraru rade, în caz de cedare, Curtea de Argeş în numai 7 minute şi în alte 20 de minute Piteştiul. Apa difuzează apoi fără să mai ameninţe alte localităţi, inclusiv Bucureştiul, cum pretind unii. Lucrările sunt prevăzute cu sisteme de alertare care fac aproape imposibilă vreo nenorocire. Problema este ca folosirea şi supravegherea acestor sisteme să fie pe mâini bune.

Gata, ajunge cu atâta vorbărie, intervin soţiile. Au trecut două ore şi este timpul să mergem acasă. Ioana şi Irina sunt cele mai triste în faţa despărţirii. Intorşi acasă am mâncat de prânz multe verdeţuri şi am trecut fiecare în patul lui câteva ore. Apoi, am făcut o vizită interesantă socrilor, cărora le-am dus nişte făină pentru a primi detergent, praf de copt, ceva brânză şi biscuiţi de casă.

Seara am plecat la Băneasa, la benzinărie, pentru a face plinul. De ceva timp, cozile erau mai mici, în schimb benzinăriile erau închise mai des.

La culcare, înainte de a adormi, m-am tot gândit la TI. Omul era sincer şi părea să aibă încredere în mine. Aflase poate de la Ioana că suntem oameni serioşi. Dar dacă totuşi francheţea lui a însemnat altceva?! Doamne, unde am ajuns cu suspiciunea! Fără încredere suntem pierduţi. Ne mai putem îndrepta?