Omul nou şi satul românesc, eroi în emisiunile Radioului

În Epoca de Aur a comunismului, sâmbăta era zi de lucru pentru toată lumea. Elevii studiau în şcoli despre grija cu care tovarăşul Nicolae Ceau­şes­cu împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu le îndrumau destinele într-o lume a prosperităţii şi a păcii între popoare.

Drept răsplată pentru această neîntreruptă activitate, ele­vilor li se cereau, în schimb, "nimicuri": câteva săptămâni de practică agri­colă în livezile, viile sau pe câm­purile atât de bogate ale patriei, parti­ciparea la sărbătorirea zilei de 23 au­gust, atunci când elevii uitau de casă şi de părinţi şi veneau în Bucureşti pen­tru a exersa cu ochii în lacrimi, dar cu zâmbetul pe buze, prinosul de re­cunoştinţă adus marelui con­du­că­tor. Oamenii muncii mulţumeau şi ei, în fabrici şi uzine, partidului, depă­şind cu suspectă lejeritate planurile de muncă şi propunând obiective din ce în ce mai curajoase; ele erau atinse cu rapiditate, căci, nu-i aşa?, România era o ţară de oameni vred­nici, conduşi de un supraom (aceasta era versiunea oficială, de partid).

Iar în timp ce mâinile roboteau de zor, urechile ascultau programele ra­dio­ului naţional. La ora 12:00, ro­mâ­nii porneau cu toţii, în pas de defilare, pe "Drumuri de inimă şi ţară". Ca de fiecare dată, reporterul emisiunii, Eli­sa­beta Iosif, scormonea în căutarea unor subiecte şi teme care să fie înăl­ţă­toare şi mobilizatoare, fiindcă edu­ca­ţia patriotică trebuia înfăptuită prin toate mijloacele. Punctul de interes al uneia dintre emisiuni (11 martie) l-a constituit reportajul realizat la Şan­tierul Municipal al Tineretului. Unde? În Bucureşti, inima României. Un re­portaj viu, cu personaje desprinse din realitatea românească retuşată: gene­ric, un grup de tineri din Bucureşti. Aleşi însă pe sprânceană: comandantul adjunct al şantierului, inginerul Paul Lapoviţă, şi sudorul Drăgan Badea.

Iată în ce cadru aşază inginerul Paul Lapoviţă activitatea pe care o depune împreună cu tinerii muncitori ai patriei: "Înscriindu-ne activitatea în spiritul indicaţiilor tovarăşului Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIII-lea, şi noi, tinerii din Capitală, ne-am înscris faptele de muncă în marele program privind participarea tinerei generaţii la realizarea sarcinilor de dezvoltare economică şi socială a României socialiste.

Comitetul muncitoresc Bucureşti al Uniunii Tineretului Comunist, împreună cu Centrala de Antrepriză Gene­rală Construcţii Montaj Bucureşti a organizat, încă din noiembrie 1984, activitatea şantierului." Cu alte cuvinte, brigadierii, muncitorii, organizaţi în echipe şi lucrând în schimburi, puneau umărul pentru înde­plinirea obiectivelor trasate generos de conducător: ridicarea complexului agroalimentar din Piaţa Unirii (denumire elaborată pentru un spaţiu căruia îi lipsea mai degrabă rostul - de unde bogăţie de alimente în "iarna" veşnică pe care o traversa cu încrân­cenare România?!), ansamblul de locuinţe şi magazine de pe Strada 13 Septembrie, Complexul Aviaţiei şi Floreasca (de fapt, apartamentele, acele cutii de beton cu ochi şi urechi, nu puteau proteja intimitatea personală, devenită o utopie), pasajul subteran Mărăşeşti. Cu lopata şi cazmaua, brigadierii creau - şi nu doar  construiau - însemnele României moderne.

Fiind o emisiune educativă, autorii ei accentuează latura creatoare a muncitorului. El nu mai este cel care îndeplineşte instrucţiunile arhi­tec­ţilor, maiştrilor sau şefilor de şantier, ci oferă soluţii noi, depăşind pro­bleme insurmontabile pentru cei care s-au trudit pe băncile şcolii. Cu ochii ageri şi mintea trează muncitorii înalţă blocuri din panouri prefabricate, conform sloganului, "muncitorul de azi - creatorul constructor". Un destin însemnat, înveşmântat însă, aşa cum trebuie, de altfel, în modestie: "Oricare tânăr de pe şan­tierul nostru poate fi considerat un creator în ceea ce construieşte, deşi modest, dorind să arate că nu a dat întreaga măsură a posibilităţilor sale". O fi  muncitorul un creator, dar tot nu se poate ridica la nivelul creaţiei depline, a geniului constructiv, a age­rimii minţii celui care se intitula, "pe drept cuvânt", după cum era formula, "geniul din Carpaţi". Proporţiile trebuiau păstrate!

Drăgan Badea, sudor de înaltă ca­lificare, nu se sfieşte să-şi arate recu­noştinţa pentru viaţa minunată pe care are şansa să o trăiască alături de semenii lui: "Îmi place munca de brigadier şi am cerut de multe ori prelungirea detaşării mele din Întreprinderea Vulcan. Am fost prezent la realizarea construcţiilor din co­mu­nele Bragadiru şi Cornetu, din Sectorul Agricol Ilfov, la Complexul Agroindustrial Aviaţiei, precum şi la ansamblul de locuinţe Căuzaşi. Noi, tinerii de pe acest şantier, dorim să construim durabil pentru că ştim că înălţăm ctitorii pentru prezent, dar şi pentru mileniul viitor. (...) Peste ani, copiii noştri, plimbându-se printr-un Bucureşti în haină nouă, vor zice cu mândrie: «La aceste construcţii au participat şi părinţii noştri». Aceste construcţii vor ră­mâne mărturii pentru viitoarele mi­lenii". Oare chiar aşa era?

De pe şantierele patriei, facem, cu ajutorul radioului naţional, o plimbare pe uliţele - pardon, străzile - asfaltate şi electrificate, ale satului românesc. Sub genericul "Satul româ­nesc -, spaţiu al permanentei deve­niri", în a doua parte a emisiunii, reporterii propun ascultătorilor aflaţi în permanentă fascinaţie un periplu prin localitatea Miloşeşti, judeţul Ialomiţa. Ion Andreiţă, autorul reportajului, trasează cu "penelul cuvintelor" imaginea unui sat idilic: "Îmi ridic privirea pe cerul limpede al locului şi pe acest cer se decupează conturul de azi al comunei Miloşeşti, cu noile case încărcate de verdeaţă, pomi fructiferi şi flori, cu cele câteva edificii ale sale moderne, între care grădiniţa, şcoala, Centrul de creaţie şi cultură socialistă Cântarea României, cu panglica aceasta de asfalt, spre deosebire de vechiul, prăfuitul, răstignitul drum pe uliţe, pe care rulează diferite maşini, căruţe brăilene, biciclete". Aşadar, un petic de asfalt cât să străbată de la un capăt la altul centrul comunei şi un Centru de creaţie şi cultură socialistă "Cântarea României"... Iată reperele satului modern comunist. Aici standardele nu erau chiar atât de ridicate.

Şi cum apelul la istorie şi la date certe asigură credibilitatea (de parcă mai era nevoie de aşa ceva), ascul­tătorii sunt invitaţi la o mică lecţie de istorie a comunei. Ei bine, rădăcinile ei nu trebuie căutate foarte departe în timp, punctul de reper fiind anul 1952, mai precis data de 30 martie. Ce s-a întâmplat la această dată însrisă pentru totdeauna, adică 47 de ani, în cartea de aur a Miloşeştiului? Evident, ceva cu adevărat măreţ: 46 de familii din sat şi-au unit pământurile şi pu­terile, adică au purces la colectivizare, cu directive de la conducerea de partid. "Între cuceririle muncii unite, oamenii de la Miloşeşti aşază la loc de frunte în fiecare inimă, în fiecare casă, propria lor bunăstare. Ei au astăzi o avere de 86 milioane de lei, anual o producţie de 38 milioane lei. Muncind cu dăruire, pricepere şi abnegaţie, cooperatorii din Miloşeşti au fos distinşi cu înaltul tilul de Erou al Muncii Socialiste. Brevetul l-au aşezat în muzeu să-l vadă toată lumea". Cea mai de preţ comoară, brevetul cu pricina, a atras interesul tuturor şi ne putem închipui că Miloşeştiul ar fi devenit în scurt timp loc de pelerinaj, dacă... n-ar fi izbucnit revoluţia din '89...