Radiografii culinare: Contrabandă cu cuş-cuş şi condimente

Pe Angela nu o mai văzusem de mulţi, foarte mulţi ani. Pe vremuri eram prietenă cu sora ei mai mare, iar după terminarea liceului ele au plecat cu părinţii undeva în Moldova, iar de atunci nu am mai ştiut nimic de ele până mai deunăzi.

Plecam de la serviciu şi am întâlnit-o pe Angela în autobuzul 783, ea venea de la aeroport, iar eu plecam acasă. Pupături, ce faci fată? Unde ai dispărut? Acum că ne-am întâlnit după atâta timp hai să bem o cafea. Timp avea, trenul cu care trebuia să ajungă la Comăneşti pleca din gară abia peste două ore, aşa că am coborât în Piaţa Romană şi am intrat într-o cafenea ca să depănăm amintiri demult uitate: despre ea, despre sora ei şi despre prietenii noştri comuni. În faţa unei cafele care mirosea îmbietor, Angelica a început să-mi po­ves­tească de via­ţa ei de acum, de copii, de soţ, de tr­aiul de "afară", şi de cel din studenţie, de colegii străini pe care-i cunoscuse în căminul fa­cul­tăţii, de micul "trafic" pe care îl fă­ceau aceştia cu... condimente. Mi-am ciulit urechile şi am ascultat povestea cardamonului şi a cuş-cuşului.

Angela era, în 1989, studentă la limbi străine la Bacău şi locuia în căminul studenţesc: "Îţi aduci aminte cât de ţinute «din scurt» eram? – îmi spune ea –, iar când am intrat la facultate le-am spus alor mei că voi sta la cămin împreună cu cei de vârsta mea." Îşi aduce aminte cu plăcere de pe­rioada aceea frumoasă din viaţa ei. "În căminul unde locuiam noi stăteau şi studenţii străini care ve­neau la studii în România şi care trebuiau să înveţe limba. Durata cursurilor de însuşire a limbii române era de şase luni, după care ei plecau la facultăţile la care dăduseră examen din Bucureşti, Iaşi, Timişoara etc. Diplomele de absolvire a facultăţilor din Ro­mânia erau recunoscute în ţările lor", îşi începe povestea Angela. "De regulă mulţi dintre ei erau arabi şi negri, foarte puţini aveau burse, iar o mare parte erau fii de oameni cu ceva stare în ţările lor. Cursanţii români erau studenţi care intraseră la TCM, la subin­gineri", continuă ea. "Ei, parcă ieri s-au întâmplat toate astea. Adu­ceau (zic aşa pentru că aproa­pe toţi se ocupau cu micul trafic) ţigări, blugi, cafea, prezer­vative, articole de îmbrăcăminte pentru femei şi... tot felul de condimente. Ce să-ţi spun, până atunci nici nu ştiam că existau condimente precum cardamon, ghimbir, coriandru, şofran sau curcumă. De la o negresă, parcă Zuleica o chema, am cumpărat timp de şase luni toate felurile de plante aromate, dar şi cuş-cuş. De atunci, pot spune că a devenit mâncarea mea preferată". "Tot Zuleica mi-a spus că toate aceste lucruri, condimente şi îm­bră­căminte pe care ei le vindeau (îţi aduci aminte cum se spunea: «făceau bişniţă») le aduceau în bagajele lor, iar cei care aveau rude la ambasadă, pentru că aproape toţi erau copii de oameni înstăriţi, le transportau şi acestea în valizele diplomatice câte ceva: un blug, un cuş-cuş sau ceva condimente."

Angela îşi aduce aminte că atunci şi-a cumpărat, tot de la negresă, o cuşcuşieră în care şi-a pregătit în toţi anii aceia cuş-cuş, iar când s-a măritat s-a mutat cu tot cu vasul minunat pentru pregătirea pre­paratului pe care îl gătea aşa cum o învăţase Zuleica: cuş-cuş cu pui. "Un piept de pui, sau pulpe, fără pieliţă, o lingură de ulei, o mână de prune uscate, o ceapă curăţată şi tăiată, două linguriţe de se­minţe de chimen, o cană de supă de pui, usturoi, ghimbir, o linguriţă de scorţişoară, sare piper, verdeaţă, migdale prăjite, coriandru şi, bineînţeles, cuş-cuş. Puiul se spală, se taie bucăţele şi se rumeneşte pe ambele părţi. Se scoate şi se pune într-un vas ceva mai mare (dacă nu aveţi cuşcu­şieră, un vas special pentru el), se presară prunele, se adaugă ceapa şi seminţele de chimen, şi se găteşte până încep seminţele să emane miros. Se toarnă supa de pui, usturoiul, ghimbirul, sarea şi piperul. Se lasă la fiert, la foc mic, cam 3-4 ore. Separat, într-o tigaie, se toarnă două căni de lichid, se adaugă cuş-cuşul, se amestecă, trebuie avut în vedere că se lipeşte, iar când este gata se dă la o parte. Când se serveşte, se presară cimbru şi coriandru. Ce să-ţi spun? Este delicios", îmi spune Angelica. Da, sunt sigură că aşa e! "A, am uitat să-ţi spun că am avut vasul de preparat cuş-cuş şi după ce m-am măritat, iar când am divorţat, m-am mutat şi s-a spart. Mi-a părut nespus de rău după el. Era de-acum din familie! S-a spart o dată cu căsnicia mea." De aproape zece ani, Angela predă limba engleză la un liceu din Spania. Şi-a cumpărat un alt vas pentru prepararea cuş-cuşului, este măritată pentru a doua oară şi, de câte ori are ocazia, vine în România să-şi viziteze părinţii şi prietenii. De fiecare dată, aduce pentru cei dragi, pe lângă multe alte cadouri, condimente, dar nu­mai din cele care încă nu se găsesc la noi, sau dacă se găsesc încă sunt foarte scumpe.

Oricum, foarte mulţi dintre noi, în 1989, nici nu ştiam ce e ăla cardamon sau ghimbir, ne petreceam timpul liber la cozile inter­mi­nabile pentru raţie şi ne mul­ţumeam cu cele câteva condimente pe care le aveam: sare, piper, usturoi etc. Şi chiar dacă am fi avut condimente nu prea aveam cu ce să le gătim. Cu "minunatul" nostru parizer cu soia, care "se da" pe raţie, în funcţie de câţi membri erau în familie, nu cred că ar fi mers, sau poate că da.