"Sunt YR...." - Radioamator în eterul patriei socialiste

Una dintre cele mai persistente "fobii" ale regimului comunist a fost cea legată de relaţiile cu străinii. Relaţii care au fost ţinute, decenii la rând, sub un control deosebit de strict. Totuşi, în patria noastră socialistă au existat nişte oameni care, în ciuda acestui control, puteau vorbi, ori de câte ori doreau, cu străinătatea.

Reuşeau această performanţă fără să iasă din casă şi fără să intre în atenţia "organului". Oricât ni s-ar părea acum de ciudat, aceştia nu erau nişte agenţi secreţi, versaţi şi superinstruiţi. Şi nici vreun grup de persoane extraordinar de abile, obişnuite să evite filajul Securităţii. Nu, în nici un caz: viaţa şi activitatea lor se derulau oficial, la lumina zilei şi cu aprobarea autorităţilor competente. Ei sunt radioamatorii, singurii "vorbăreţi" care, într-o perioadă în care linştea se aşternuse ca o lespede grea asupra întregii ţări, reuşeau să ia legătura şi să comunice, relativ uşor, cu colegi de-ai lor, aflaţi la mii şi mii de kilometri distanţă.  

În anul 1989 era în  vigoare Legea nr. 23/ 17 Decembrie 1971. O lege care, deşi părea că se referă doar la "apărarea secretului de stat în Republica Socialistă România", conţinea şi nişte articole privitoare la obligativitatea "educării salariaţilor în spiritul păstrării secretului de stat, al vigilenţei, cinstei şi demnităţii în relaţiile cu străinii". În spatele acestor prevederi aparent benigne, se ascundea o realitate, nescrisă, dar ştiută de toată lumea: orice convorbire cu un cetăţean străin trebuia "spovedită" amănunţit în faţa "organului" competent. Cantonaţi undeva, la graniţa dintre sport şi activitatea tehnico-ştiinţifică, radioamatorii din România socialistă erau, în această privinţă, un pic mai liberi decât noi ceilalţi. În cazul lor, singura cenzură care acţiona era cea impusă de regulile internaţionale stricte care coordonează această activitate.

Un hobby de elită
Actualul secretar al Federaţiei Române de Radioamatorism, ing. Vasile Ciobăniţa ne-a vorbit despre această activitate. "Radioamatorismul este un hobby cu totul special, practicat atât de  tineri cât şi de vârstnici. În lume, radioamatorismul a apărut imediat după 1900, mai întâi în SUA, iar ceva mai târziu şi în Europa. La noi în ţară, primele legături radio atestate oficial au fost realizate de inginerul Paul Popescu Mălăieşti. Experimentele sale au fost publicate în «Radio Român», prima noastră revistă de radiofonie.

La 1 martie 1936 s-a înfiinţat prima asociaţie a radioamatorilor din România, dar activitatea ei s-a întrerupt odată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial. Încă de la început legile care reglementau acest domeniu au fost foarte stricte. Într-o vreme în care lumea părea că stă pe un butoi de pulbere, teama că transmisiile radio necontrolate ar fi putut deveni "vectorul" unor activităţi de spionaj a adus cu sine o legislaţie deosebit de restrictivă. Spre exemplu, în anul 1925 nu aveai voie să-ţi montezi nici măcar un receptor cu galenă. Iar la noi existau restricţii dure chiar şi pentru recepţie. Despre emisie nici nu putea fi vorba. Asta pentru că, la început, noţiunea de radioamator se confunda cu cea de radiofonist".

Sub control militar
După al doilea război mondial activitatea de radioamatorism a început să ia amploare. Iar pe 23 august 1949, s-a înfiinţat "Asociaţia Radioamatorilor de Emisie", înglobată între 1954-1960, în ceea ce s-a numit "Asociaţia Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei" (AVSAP), o structură similară celor create atunci, după model sovietic, în toate "ţările de democraţie populară". Deşi a sprijinit dotarea radiocluburilor regionale din ţară, în privinţa încadrării cu personal specializat, a existat un soi de "militarizare" sau mai curând un control militar exercitat asupra activităţii radioamatorilor. Mai mult decât atât a existat tradiţia ca preşedinţii Federaţiei Române de Radioamatorism să fie aleşi dintre comandanţii Trupelor de Transmisiuni, tradiţie păstrată până în 1990. Astfel, în anii '80 au fost generalul Gheorghe Enciu şi col. Nicolae Popescu. În conducerea Federaţiei intrau, bineînţeles, şi reprezentanţi ai Ministerului de Interne, de fapt ai Securităţii.

Cărora li se adăugau şi alte instituţii: CC al UTC, Organizaţiile de pionieri, etc. Datorită faptului că mulţi dintre angajaţii acestora, inclusiv din MI erau şi pasionaţi de radioamatorism, se poate spune că acest "sport" era oarecum privilegiat. Iar în ceea ce priveşte controlul exercitat de Securitate, acesta se manifesta mai ales în faza de obţinere a licenţei de radioamator.

Obţinerea licenţei
Obţinerea calităţii de radioamator presupunea parcurgerea mai multor faze. Prima era cea de iniţiere în cadrul unui club de specialitate. Urma susţinerea unui examen, dat în faţa unor reprezentanţi ai Direcţiei Radio şi Tv din cadrul Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, un serviciu care ţinea evidenţa frecvenţelor. Apoi trebuia să se obţină "Certificatul de radioreceptor". Asta însemna verificarea cunoştiinţelor de radiotehnică, telegrafie, noţiuni de trafic dar şi cunoaşterea regulamentelor Uniunii Internaţionale de Radioamatorism, unde România fusese readmisă din 1970. Toate erau probe  conforme cu prevederile legislaţiei mondiale. Examenul era atât teoretic cât şi practic, adică se lucra efectiv pe staţie. După examen se întocmea un dosar sumar, depus la DRTv. Autorizarea efectivă de emisie se obţinea după un "Aviz al Comisiei Superioare de Radiocomunicaţii". De fapt, acesta era un aviz al Securităţii care îşi avea un reprezentant în MTTc. Au fost şi cazuri în care oameni de mare valoare au primit autorizaţiile după întârzieri de ani de zile, ori niciodată. Aceasta era procedura "liberalizată",valabilă în anii '70-'80. Dar, în anii '50, pasionaţii de radioamatorism fuseseră adeseori persecutaţi sub motiv că ar fi o oficină a spionajului străin. După obţinerea licenţei, radioamatorii erau "prelucraţi în privinţa respectării legilor şi legalităţii socialiste". Instructajul era anual şi se baza pe un material întocmit de "Serviciul de Control al Traficului Radio". "Un serviciu format din radioamatori autorizaţi, cu multă experienţă, dar controlaţi tot de reprezentanţii MI. Aşadar, Securitatea nu intervenea în mod direct. Dar, în fiecare judeţ, exista un ofiţer care avea sarcina de a supraveghea această activitate. Însă noi nu-l cunoşteam personal pe acel ofiţer", îşi aminteşte inginerul Ciobăniţă.

Fiecare staţie de radioamator avea un indicativ unic pe care nu-l mai avea absolut nimeni din lume. Acesta era format mai întîi din prefixul codificat al  României: YO, YR, YQ sau YP. Urma o cifră care indica regiunea din ţară şi o serie de 2-3 litere, indicativul unic, specific fiecărei staţii.

"Urechea" de la Secu'
De fapt Securitatea monitoriza frecvenţele. Ca în orice ţară, spectrul radio era monitorizat cu mijloacele lor specifice, dar cu o aparatură relativ simplă, specifică vremii. În mod cu totul neaşteptat, foarte mulţi securişti au fost şi radioamatori pasionaţi. Ba au avut şi un radioclub foarte activ, la Casa de Cultură a MI, numit "YO3 KSD". Era un loc unde, oameni  care la serviciu nu scoteau un cuvânt în plus faţă de cele prevăzute de regulamente, veneau şi vorbeau liber cu străinătatea. O fi fost un fel de defulare?

Legea 23 interzicea contactele cu străinii. Radioamatorii erau singurii care puteau vorbi, relativ liber, cu oameni din toată lumea. Inginerul Ciobăniţă descrie însă limitele acestei libertăţi: "Desigur exista autocenzură. Spre exemplu, nu vorbea nici dracu' despre Ceauşescu.

În 1989, situaţia era mai complexă: plecaseră mulţi evrei şi nemţi şi mulţi dintre ei au fost şi radioamatori. Aşa că orice comunicare cu ei era cu siguranţă supravegheată. Iar în privinţa autocenzurii... circula şi un banc pe tema asta. Doi radioamatori discutau în 1989: "- Ce faci Yo.... "/ "Bine!"/ "Aha, am înţeles, nu eşti singur". De fapt, toată problema era obţinerea avizelor, inclusiv cele personale. Exista un control "discret" al Securităţii. Dacă ei ar fi sesizat vreo activitate similară spionajului ar fi acţionat imediat. De fapt putem vorbi, totuşi, despre un adevărat miracol: comunicarea radioamatorilor era relativ liberă dacă ar fi să o raportăm la convorbirile telefonice. Desigur că au existat şi colegi bănuiţi de colaborare cu Securitatea, dar aceştia erau, într-un fel sau altul, izolaţi de către ceilalţi. Însă nu am putea spune că am fost supuşi la o teroare veritabilă din partea "orga-nelor". De fapt, activitatea noastră era şi un fel de supapă socială. Dacă s-ar fi strâns "şurubul", ar fi ieşit un scandal internaţional.

În plus, mai existau şi alte câteva reguli care trebuiau respectate. Spre exemplu, radioamatorii bulgari nu aveau voie să vorbească cu ai noştri în româneşte, chiar dacă ştiau limba. Iar ai noştri, în convorbirile cu ungurii, trebuiau să folosească doar numele româneşti de localităţi. Până la moartea lui Stalin toţi radioamatorii din lagărul socialist trebuia să vorbească doar ruseşte".

Însă, oricum ar fi, acum două decenii radioamatorismul reprezenta un adevărat miraj. Epoca Internetului şi a telefonului mobil încă nu sosise. Absenţa programelor Tv, a unor ziare cu informaţii reale făceau ca un număr foarte mare de tineri să se îndrepte spre radiocluburile din şcoli, universităţi sau centre judeţene. Asta a făcut ca, în diverse ocazii grave, ca inundaţii, cutremure sau chiar în Decembrie 1989, radioamatorii să-şi folosească propriile reţele de urgenţă pentru a transmite în ţară şi străinătate diverse mesaje.