x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Terapiile complementare de odinioară

0
17 Iun 2009 - 00:00
Terapiile complementare de odinioară


"Ocrotirea sănătăţii oamenilor mun­cii din ţara noastră constituie una din principalele griji ale Partidului Comunist Român şi ale Guvernului Republicii Socialiste Române. Succe­sele uriaşe ale construcţiei socia­liste în ţara noastră, creşterea continuă a culturii şi bunei stări a populaţiei de la oraşe şi sate, au permis ridicarea ocro­tirii sănătăţii publice de la noi la un nivel înalt.



În comunele şi satele în­depărtate, în care în anul regimurilor bur­ghezo-moşiereşti, în condiţiile stă­rii de înapoiere şi mizerie domneau leacurile băbeşti, lipsa de medici şi instituţii sanitare, o morbiditate şi mor­talitate ridicată, s-a dezvoltat în anii regimului comunist, o reţea în­tin­să de instituţii medicale. Folosind ex­pe­rienţa şi ajutorul multilateral al înaintatei medicini sovietice, în ţara noastră s-a ajuns la o organizare sani­tară proprie, şi anume aceea că statul se îngrijeşte nemijlocit de sănătatea populaţiei, iar poporul întreg ia parte la ocrotirea sănătăţii sale."

Astfel de planuri măreţe sunt atri­buite Partidului Comunist, cu privire la tratarea oamenilor muncii, sub deviza că statul se îngrijeşte nemijlo­cit de sănătatea populaţiei. Fiecare articol sau lucrare medicală debuta cu aceste fraze. Referindu-ne la terapiile alternative, trebuie să menţionăm că acestea au fost acceptate, dar nu neapărat şi profesate sau legiferate ca terapii medicale ştiinţifice.

Dintre toate terapiile alternative, "acupunctura a fost cea acceptată de la bun început, datorită afinităţilor dintre Partidul Comunist Român şi Partidul Comunist Chinez", precizează dr Cristina Bălănescu, medic primar medicină generală cu competenţă în terapii complementare de la centrul de sănătate Clar Med. Cu toate acestea, pentru a se putea menţine ca metodă terapeutică, medicii acu­puncturişti sau cei care optau şi pentru această metodă terapeutică au trebuit să ducă o luptă continuă pentru menţinerea şi susţinerea acesteia ca terapie. În 1958, Sfatul Ştiinţific al Ministerului Sănătăţii a luat  hotă­râ­rea ca acupunctura să fie admisă oficial ca metodă de tratament la noi în ţa­ră. În acelaşi an a fost creat primul ser­viciu experimental de acupunctu­ră la policlinica Colţea, condus de N.N. Ghe­or­ghiu şi Cristea Dragomirescu.

Spre deosebire de multe alte ţări, acupunctura în România nu a început ca simplă metodă terapeutică, ci în special prin parcurgerea în paralel a unui drum lung de cercetări cu fundamentare ştiinţifică, astfel încât ea a putut să fie impusă atât pe plan local, cât şi să-şi dobândească prestigiul internaţional. În acest mod s-au putut organiza la Bucureşti simpozioane, consfătuiri sau congrese. Astfel, în 1977, s-a desfăşurat la Bucureşti pri­mul congres internaţional de acu­punctură şi tehnologie aplicată, iar în 1986 a avut loc la Bucureşti cel de-al cincilea simpozion de acupunctură.

Medicii care au practicat, au stu­diat sau au participat la diverse cercetări în domeniul acupuncturii au fost cei care au reuşit să impună încă o serie de terapii alternative. Au apărut astfel şi la noi: masajul de-a lungul meridianelor energetice, presopunctura, reflexologia, meloterapia, aromote­rapia, apifitoterapia. S-a reuşit astfel menţinerea şi impunerea acestora ca terapii complementare.

Apifitoterapia, una dintre cele mai vechi ramuri ale terapeuticii cu cele mai vechi tradiţii, utilizează la vindecarea bolilor medicamentele prepa­ra­te din plante. Aceasta a cunoscut atât perioade de glorie, cât şi perioade de declin. "În ceea ce priveşte decli­nul, acesta a fost favorizat de concurenţa cu medicamentele de sinteză. După ce în Antichitate şi Evul Mediu singurele re­medii cunoscute erau cele din plante, la sfârşitul secolului al XIX-lea plan­tele însemnau circa 76% din to­talul tratamentelor medicamentoase. O dată cu dezvoltarea chimiei de sinteză s-a considerat că era plantelor medicinale a apus. A fost suficient să apară primele fenomene secundare nedorite ale medicamentelor de sinteză, ca să atragă atenţia asupra ris­cu­rilor care apar la utilizarea acestora. În anul 1966 a fost tras primul semnal de alarmă şi între 1966-1970, atât în Franţa, cât şi în SUA a început era informării medicilor şi populaţiei asu­pra efectelor secundare ale me­di­camentelor", menţionează dr Cristina Bălănescu.

Până în 1989, aceste efecte secundare erau cunoscute doar de către medici şi importanţa ce li se atribuia era destul de restrânsă. În această perioadă nu se admiteau produse fitoterapeutice pe reţetele eliberate de către medici, nici cu rol preventiv, nici cu rol curativ.

Homeopatia este o metodă care utilizează remedii naturale din cele mai diverse. Efectele terapeutice favorabile se datorează mai multor tipuri de acţiuni, în primul rând prin stimularea reactivităţii organismului şi prin acţiunea de drenaj. Această metodă are foarte rar efecte secundare.

În 1970 a fost înfiinţată o farmacie homeopată în Bucureşti, iar în 1980, Ministerul Sănătăţii a reglementat practica şi activitatea de instruire în ţara noastră. În perioada comunistă, acupunctura, fitoterapia şi homeopatia au putut fi practicate numai de către medici prin centrul de perfec­ţionare al personalului sanitar superior, dar nu ca metode de sine stătătoare ci numai ca metode complementare sau alternative. Nu exista posibilitatea de informare a popu­laţiei şi, de cele mai multe ori, aceste metode erau considerate empirice, fără fundament ştiinţific şi, prin neinformare, atât populaţia, cât şi perso­nalul medical le considerau ineficiente.  Dr Cristina Bălănescu spune că "în momentul în care o personalitate reuşea să obţină rezultate într-o anumită afecţiune, publicitatea se făcea de la pacient la pacient şi aceştia creau adevărate invazii în ca­binetele medicilor respectivi".
Gina Matei
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de