x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ultima noapte a regimului Ceauşescu, văzută de la Budapesta

0
15 Dec 2009 - 00:00
Ultima noapte a regimului Ceauşescu, văzută de la Budapesta


21 decembrie, seara: Pe Bulevardul Tho­koly, mulţimea afluia spre Am­basada României, pregătindu-se de încă o noapte de veghe. Veştile de la Bucureşti, transmise din om în om, sunt dătătoare de speranţe, românii ieşiseră în stradă, înfruntând forţele represiunii în chiar centrul puterii ceauşiste. Întreaga suflare din Europa este cu ochii pe România. Ungurii, cu atât mai mult! Oare care va fi dez­nodământul?

 La fel ca şi cei din stradă, şi noi, cei din  ambasadă, suntem la curent cu evenimentele, desigur nu din depeşele Centralei, care, ca de obicei, rezumau Scânteia, ci din ascul­ta­rea asiduă a Europei Libere. (În zilele mai bune, standardul analizelor acesteia cu privire la relaţiile româno-un­gare ne  provoca invidie profesio­nală...). Odată cu lăsarea întunericului, în marea umană din stradă se aprind, ca şi în celelalte seri, mii de lumânări. Acum, parcă sunt mai mul­te, parcă ard mai intens. Răsună chemări la solidaritate cu românii, se scandează lozinci anticeuşiste.

Un grup de români, prins în mul­ţime, flutură un drapel tricolor, cântând cu ardoare "Deş­teap­tă-te, Ro­mâne!", în aplauzele tuturor. Reflectoarele echi­pelor de televiziune sunt aţintite spre clădirea ambasadei păzită de scutieri ai poliţiei ungare, echipaţi de luptă. Pe străzile adiacente campau deja de multă vreme camioane cu efective de poliţie gata de intervenţie.

Cu gardul ei de fier forjat si tablă neagră, cu jaluzelele ferestrelor coborâte, prin care doar la etaj mai răzbătea câte o dâră de lumină, reprezentanţa noastră diplomatică pare un vapor în de­rivă. Doar tricolorul - simbolul  onoa­rei şi mândriei noastre naţio­nale - mai flutură stin­gher, pe catargul de la intrarea ofi­cia­lă, semn trist al în­singurării Ro­mâniei, într-o lume cu­prinsă de febra înnoirii şi speranţei. Difuzoare de multe mii de waţi, instalate în vecinătatea ambasadei, dirijează timpii demonstraţiei.

Cu cât înaintăm în noapte şi veştile de la Bucureşti sunt tot mai îngrozitoare, protestele se înteţesc. Este rândul nostru, al celor din clădire, să fim ţinta acestora. Tot mai des, difuzoarele ne somează: "Predaţi armele şi securiştii. Ieşiti din clădire!" Telefoanele  de ameninţare nu mai conte­nesc, suntem anunţaţi că, în mi­nutele urmă­toare, clădirea va fi aruncată în aer... Nervii noştri sunt întinşi la maximum, situaţia pare fără ieşire, ame­ninţarea că mul­ţi­mea va năvăli în am­basadă e mai mult decât o posibilitate, iar  deznodământul, greu de anticipat. Evident, arme nu avem. De unde, şi la ce?, iar predarea unor oameni, pro­te­jaţi de statutul lor diplomatic ( cui, şi cu ce titlu, suntem, cumva, în război?) nu soluţionează criza regimului din România. Mă întreb, în acele clipe de coşmar, din nou şi din nou, dacă nu cumva "sus", la Bucureşti, s-a luat în calcul şi eventualitatea sacrificării noastre...


CEL DIN URMĂ PROTEST AL AMBASADORULUI RSR

În lumina zorilor, care s-au ivit în cele din urmă, târziu, ca la vreme de iarnă, ne privim unii pe alţii, cu ochi încercănaţi şi feţe livide, întrebându-ne, în gând, cu inima strânsă, ce va urma, ce ne rezervă ziua care începea. După evaluarea si­tua­ţiei (violarea curţii misiunii, aprinderea unor lumânări pe pervazul ferestrelor de la parter şi ridicarea pe catarg, alături de tricolor a unei lente de doliu), am­basadorul solicită o audienţă urgentă la MAE, şi, după luarea precauţiilor necesare pentru protejarea ieşirii autoturismului de reprezentare (tot o Dacie),  şeful de mi­siune se îndreaptă spre destinaţie, unde prezintă un protest energic (al câtelea oare?).

În acest răstimp, noi, diplo­maţii rămaşi pe poziţie, butonăm apa­ratele de radio, în încercarea de a afla mai multe despre evenimentele de la Bu­cureşti. Postul românesc anunţă sinuciderea "trădătorului"  Milea, convocarea şedinţei CPEx şi proclamarea stării de necesitate, fără a sufla o vorbă despre represiunea sângeroasă din noaptea precedentă.

Urmărim, încordaţi, evoluţia emisiei, care se recepţiona, ca de obicei, cu dificultate. Ne apropiem deja de prânz, când din difuzoare răzbat voci gâtuite de emoţie, care proclamă: "Am învins! Armata e cu noi!" Dăm năvală în secretariat, întrebându-ne unii pe alţii dacă am auzit bine vocile de la Bucureşti. Decidem, pe loc, să-l aducem "acasă" pe ambasadorul plecat în misiune de protest. Îl sunăm, pe  "scurtul" care leagă, încă le mai leagă, capitalele ţărilor membre CAER, telefon care la noi este exilat într-o fostă toaletă de pe hol şi are un fir lung de tot, pentru a putea fi târât până în biroul ambasadorului sau până în saloanele de la parter, unde acesta îşi primeşte înalţii oaspeţi din ţară, doritori de a suna "acasă", vreun şef, desigur nu pe "Tovarăşul", al cărui confort spiritual nu mai are nimeni voie să-l tulbure, de foarte multă vreme!

Aflăm de la colegii unguri de la Externe că ambasadorul este la curent cu noua situaţie de la Bucureşti, acesta luând, de altfel, drumul am­basadei. Cât este de la curent, vedem imediat ce soseşte, când ne linişteşte că totul va fi bine, conducerea fiind preluată de tovarăşul Manea Mănescu...Îl aducem cu picioarele pe pământ, informându-l că e victima unei confuzii, comunicatele de acasă, vorbind despre "guvernul Corneliu Mănescu", fostul meu ministru de ex­terne, pe care, cu ceva vreme în urmă , ungurii se oferiseră să-l primească la tratament, la Budapesta, pentu a-l scoate din domiciliul forţat (semnase "Scri­soarea celor 6"), dar, bineînţeles, noi am protestat, precum ne instruise Centrala...


TELEVIZIUNEA UNGARĂ, PRIMITĂ ÎN AMBASADĂ

În fine, episodul se încheie cu decizia promptă, adoptată unanim, de a ieşi la demonstranţi şi a le comunica cum că noi suntem cu poporul şi cu noua conducere a României. (Ce repede se înfăptuieşte "întoarcerea armelor" într-o ambasadă!). Hotărâm să dăm credibilitate gestului nostru, invitând să ni se alăture în balcon (iată că avem şi noi o scenă a balconului!) o echipă a TV Ungare aflată în stradă. La vederea aparatului de filmat, mulţimea huiduie copios, crezând că este vorba de Televiziunea Română. E nevoie de lă­muriri strigate de sus în jos, după care so­lidarizăm cu mulţimea, mulţime care cere, barem simbolic, capete. Aruncăm de la etaj "portretul cunoscut", desprins de pe peretele biroului ambasadorial, unde în zilele noastre bune, cu lumini şi ferestre necenzurate, putea fi văzut şi din stradă. Aceaşi destinaţie o au şi volumele "operelor" "tovarăşului" şi ale "savantei" sale consoarte. Gesturi largi, primite cu aplauze de mulţime.

Radio Bucureşti informează: Suntem printre primele mi­siuni care îşi anunţă adeziunea la noua putere în curs de constituire in România. Urmează şi alte momente încărcate cu dovezi ale "anticeauşismului" membrilor colectivului nostru, mărturisiri ale "oprimării" la care am fost supuşi... Vorbe tardive şi  penibile, scuzabile însă în momentul unic şi de exaltare pe care îl trăim, şi al cărui cuvânt de ordine, lansat la Bucureşti, este "Unitate".

Treptat, presiunea străzii scade, ori , mai bine zis, se transformă într-o nevoie acută de acţiune pozitivă, în sprijinul românilor. Porţile ambasadei sunt de acum deschise celor, şi sunt mulţi aceştia, care doresc să se îndrepte spre frontieră, cu ajutoare de tot felul, în primul rând medicamente, despre care aflăm că e mare nevoie. Microbuzele Ordinului de Malta vor fi primele care vor intra în România, cu ajutoare, fiind deja pregătite la frontieră de acţiune, de câteva săptamâni. Dar vor fi şi întreprinzători singulari, care îşi vor risca viaţa, pentru a fi cu un ceas mai devreme alături de prietenii în nevoie. Desigur, mai sunt şi altfel de vizitatori, cei ce ne cer socoteală şi vor lista securiştilor din ambasadă, ameninţă cu violenţă şi explozii. Pentru ei, noi suntem reprezentanţii regimului falit, care tocmai s-a prăbuşit, şi li se pare firesc să-i împăr­tăşim soarta.


BUCURIA PRIMEI SĂRBĂTORI NECENZURATE

Au urmat alte zile şi nopţi pline de freamătul acţiunii, tânărul ministru român de externe, Sergiu Celac, colegul nostru de mai ieri, revenit, nu pe tanchetă, ci pe Trabantul propriu, la conducerea MAE, secondat de primul său sfetnic întru cele bune, ambasadorul meu de la Washington, Corneliu Bogdan, acum  secretar de stat (avea să moară la datorie, în ultima zi a anului acesta furtunos), chemându-ne pe toţi la acţiune. Când, în zorii Crăciunului, micul meu tranzistor, de care nu mă dezlipisem de luni de zile, îmi aduse de la Bucureşti un colind, m-am trezit lăcrimând. Era bucuria primei sărbători necenzurate, dar şi tristeţea singurătăţii mele, departe de fiinţele dragi. În aceaşi noapte, urmărind scenele procesului şi exe­cuţiei de la Târgovişte, m-am întrebat, pentru prima oară, dacă acesta este semnul bun, de început, al libertăţii noastre viitoare...

Am mai rămas, vreme de câteva luni membru al "colectivului" Budapesta, până când cererea mea de revenire în centrala MAE a fost auzită. În martie 1990, părăseam frumosul oraş de pe malul Dunării, lăsând în urmă aproape un deceniu de activitate, în care am evoluat la aproape toate "aparatele" unei misiuni. Am fost, rând pe rând, dar uneori şi simultan, ataşat de presă, consul, consilier cu probleme politice, interpret al şefului de misiune, om de taină a trei ambasadori, fiecare, în felul lui, dar incontestabil, bun  român, prizonier în mrejele unei puteri obtuze, înstrăinată de propriul popor, o putere incapabilă să înţeleagă sensul schimbărilor în curs în fostele ţări socialiste  şi nici să-şi ajusteze corect politica externă.                            

Rememorând acei ani de trudă şi lipsiţi de glorie, m-am întrebat, adeseori:  eu şi cei asemeni mie ce-am fost, oare? Doar simpli slujbaşi ai statului? Ori, poate, ceva mai mult! Noi ce datorie am îndeplinit?  Cu siguranţă, răspunsul nu este prea comod, pentru că, oricât de oneşti vom fi fost şi oricât de justificate acţiunile noastre, la vârful piramidei puterii, pe care şi noi o serveam, deciziile erau viciate de  o judecată reducţionistă. O constatare deloc măgulitoare pentru diplomaţia română  a anilor '80...
George Albuţ
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de