Viaţă de fotbalist: Belodedici a rămas în Iugoslavia!

Plecat legal din ţară la 19 decembrie 1988 în Iugoslavia, pentru două săptămâni, Miodrag Belodedici, om de bază în unsprezecele Stelei şi al naţionalei de fotbal a României, a decis în primele zile ale anului 1989 să rămână la sârbi. Dintre marii sportivi care au "fugit" din România, Miodrag Belodedici şi Nadia Comăneci sunt închizători de listă. Bela Karoly, Marcel Răducanu i-au precedat, căutându-şi mai devreme norocul printre străini.

În preajma sărbătorii de Anul Nou, la cumpăna anilor 1988-1989, şi fotba­listul bănăţean a ales libertatea. Pentru mulţi români de-acum, gestul lui Belodedici pare a fi de neînţeles. Într-o vreme în care mulţi visau la concedii în străinătate şi "electronice" sofisticate, sportivii erau nişte privilegiaţi.

"Faţă de alte categorii sociale, nouă ni se acorda mai multă atenţie", povesteşte acum M. Belodedici. "Cine juca la Steaua, de exemplu, era angajat în armată, căpăta un grad, îşi asigura viitorul. De asemenea, ştia că primea o pensie bună la bătrâneţe, ceea ce era foarte important. Cu relaţiile pe care le aveai ca fotbalist, puteai să îţi iei o casă. şi câştigam şi bani mai mulţi decât ceilalţi."

Dar visul oricărui fotbalist român rămânea "ieşirea" peste graniţă. Deplasările externe făcute cu ocazia cupelor europene şi turneelor internaţionale erau prilejuri excelente pentru completarea veniturilor şi a... garderobei. "Ne cumpăram perechi de blue-jeans, haine pe care nu le găseai în România. Se făcea şi «bişniţă»: se cumpărau tot felul de aparate, televizoare color, video-pla­yere, etc. care se vindeau scump în ţară. Vă daţi seama ce preocupări aveam noi când plecam în străinătate! Trebuia totuşi să ne gândim şi la existenţa noastră, să câştigăm un ban în plus..."

Statutul de vedete sportive îi ajuta. "La graniţă ne mai lăsau să introducem câte ceva în ţară. Aranjam şi cu vameşii, ne ajutau şi mai-marii clubului. Totuşi se făcea câte un tabel, pentru a se contabiliza cine aducea aparate. Ne lăsau, mai închideau şi ei ochii! Dacă ne-ar fi controlat cu adevărat..."

Fotbaliştii Stelei beneficiau şi de "înaltă protecţie". De câţiva ani, Valentin Ceauşescu, fiul cel mare al cuplului prezidenţial, devenise un frate mai mare al "roş-albaştrilor". "În fiecare dimineaţă era prezent la sediu, ca un membru din conducere", îşi aminteşte Miodrag Belodedici. "Vorbeam cu el, venea la antrenamente, discutam despre meciurile noastre. Nu vorbeam niciodată despre politică. Discuţiile se rezumau la sport. Lui îi plăcea foarte mult fotba­lul, era preocupat de tot ce însemna fotbal. Şi pentru noi era o siguranţă în plus, ştiindu-l alături de noi. Pentru unii dintre noi intervenea uneori, pentru a facilita aprobări pentru maşină, pentru casă." Căci pe-atunci "aprobările" valorau mai mult ca banii.

În ciuda avantajelor de zi cu zi pe care i le conferea statutul de vedetă a Stelei, multe îl nemulţumeau pe Belodedici în România acelor vremuri. Stânjenitoare era, de pildă, prezenţa securiştilor în anturajul echipei la fiecare deplasare în străinătate. "Aveam şi oameni care ne «păzeau», securişti. Înaintea me­ciurilor pe care le jucam în afară, pe timpul turneelor, ni se spunea să nu rămânem acolo, să nu fugim, să nu avem contacte cu străinii. Eram atenţionaţi să anunţăm dacă eram căutaţi de cineva din afară." Formalităţile vamale îi trezesc şi acum amintiri neplăcute: "Când treceam graniţa, vameşii se uitau la noi de nu ştiai cum să întorci capul. Când te întrebau «aveţi valută?», nu ştiai ce să mai faci. Mă gândeam doar cum să îl privesc pe vameş, cum să mă comport... Ce mai, trăiam cu frică!".

În 1989, Belo a decis şi el să fugă. Pentru românii care locuiau în apropierea graniţei şi erau de etnie sârbă – ca Belodedici – ori unguri, tentaţia era permanentă. Iar decizia a venit... natural. "Eu am crescut de mic cu decizia plecării. Trăiam la graniţa cu sârbii şi mergeam cu părinţii mei adeseori în fosta Iugoslavie. Se trăia mult mai bine acolo! Aveau paşapoarte, mergeau în străinătate... Mă gândeam tot timpul să plec dincolo."

Exemple erau multe, chiar din satul de baştină! "Din satul în care trăiam (Socol, jud. Caraş-Severin, n.n.) foarte mulţi fugiseră. Emigranţii treceau în Iugoslavia, iar de acolo plecau mai departe în Occident. Se pare că exista o colaborare între iugoslavi şi statele vestice în privinţa celorlalţi refugiaţi din Est. Mulţi ajungeau apoi în Canada, Australia, Statele Unite."

Despre cum a "trecut" graniţa, Belodedici vorbeşte puţin. Şi parcă stânjenit. Şi-a încercat şi el norocul, chiar în pragul sărbătorilor de Anul Nou. A fost mai simplu decât anticipa. Cererea pentru o deplasare în Iugoslavia s-a aprobat pe loc. Fără ezitare, a rămas la sârbi: "De fapt, eu am părăsit legal ţara. Pe 19 decembrie ’88, am plecat într-o excursie în Iugoslavia, cu maşina personală, o Dacie CN. Am luat-o şi pe mama. Primisem viza până pe 4 ianuarie 1989. E interesant cum de mi-au dat paşaportul şi viza de Iugoslavia, mai ales că cei de la Steaua ştiau că am rude în străinătate. Iar românii nu aveau pe atunci paşapoartele la ei in buzunar, ca acum. Iniţial n-au vrut, dar mi l-au oferit după ce am vorbit cu mai multe persoane, printre care cu Ilie şi cu Valentin Ceausescu. Au vrut să-mi dea un şofer, de fapt un securist, dar am zis că am maşină şi carnet, aşa că nu e nevoie. Până la urmă, au acceptat.
Cum nu m-am prezentat la reuni­rea echipei pe 9 ianuarie, a doua zi a venit Anghel Iordănescu să mă con­vin­gă să mă întorc. Ne-am întâlnit în pri­mul sat de lângă graniţă, unde am stat vreo trei săptămâni, la nişte rude. Mi-era teamă ca nu cumva să existe vreo înţelegere între armate, şi sârbii să mă predea. Eram locotenent în Armata Română şi cerusem azil politic. N-a fost aşa, m-au apărat. Iordănescu a stat trei zile cu mine şi îmi spunea că Steaua joacă în Cupa Campionilor, chestii patriotice, dar nu m-a convins. I-am spus că-mi pare rău de colegi, dar m-am săturat de viaţa din ţară. Nu mai suportam să fiu mereu contro­lat de valută la vamă, să car din străi­nătate video, ţigări, cafea şi să le vând pentru a mai câştiga un ban în plus".

În străinătate, i-a fost mai uşor decât altor "fugari". ştia limba, avea şi rude. În plus, celebritatea fotbalistică l-a ajutat să îşi găsească un contract. Steaua Roşie Belgrad, cea mai titrată echipă de fotbal din Iugoslavia, l-a primit cu braţele deschise. Cine nu şi-ar fi dorit un jucător valoros, fără sumă de transfer? "M-am dus ime­diat la sediul clubului Steaua Roşie să îi întreb dacă au nevoie de mine. Preşedinte era Dragan Dzaici, un mare nume al fotbalului iugoslav, care era ajutat de Cvetkovici. M-a ascultat cu atenţie, deşi nu înţelegea prea mult ce se întâmpla în România. ştia însă că lumea fugea de aici. Mi-au spus că au nevoie de mine şi să mă prezint la echipa a doua a clubului. După ce m-au angajat, am fost sus­pen­dat un an din fotbalul interna­ţio­nal. Aşa erau regulile atunci. În acea perioadă am evoluat doar în meciuri amicale, ca să rămân «în formă». Era a doua mea Steaua! Aveam jucători prieteni, mă înţelegeam bine cam cu toţi. Existau desigur mari jucători de fotbal în acea echipă. Dar de la ei se pleca în străinătate, în Germania, Franţa, Italia. Pe timpul meu erau Sa­vicevici, Mihailovici, Prosinecki, Pancev, Jugovici, Stojkovici. Mă întrebau despre Ceauşescu, despre România, cum era în ţară. Ei aveau maşini străine, contracte profesioniste. Nu prea înţelegeau multe din ce le povesteam de acasă. Mă priveau ca pe un om care a suferit, care fusese «închis»." Sârbul din România s-a adaptat repede vieţii şi fotbalului din Iugoslovia. După ce i-a expirat suspendarea internaţională, a devenit om de bază al Stelei Roşii, cu care a cucerit Cupa Campionilor (1991).

Cu cei de-acasă a întrerupt toate legăturile. Devenise indezirabil în ţara de baştină! Cine ar mai fi avut curajul să îl contacteze? "Din România nu m-a mai căutat nimeni după ce am fugit", îşi aminteşte fostul libero al Stelei. "Abia după Revoluţie, în 1990. Eu jucasem deja în naţională, sub conducerea lui Emeric Ienei, în preliminarii, în meciurile cu Bulgaria. În vara anului 1990, am încercat să merg cu echipa naţională a României la Campionatul Mondial de fotbal ce urma să se desfăşoare în Italia. Dar erau pro­bleme cu hârtiile. Cei din Federaţia Română de Fotbal voiau să fie siguri că nu sunt condamnat de Tribunalul Militar, pentru că eu fusesem angajat al Ministerului Apărării Naţionale, cu grad de locotenent. Până la urmă hârtiile au ajuns, dar prea târziu. Şi mie îmi era frică să vin în ţară, să nu fiu considerat dezertor."

Contract fals
Autorităţile române l-au şicanat cum au putut pe Belodedici. Pentru că avea grad de locotenent în Armata română, statul l-a acuzat de dezertare. Iar fostul său club, Steaua Bucureşti, i-a falsificat angajamentul de jucător. "După ce am plecat, jucătorii Stelei, care se aflau în pregătire, au fost chemaţi la club pentru a semna contracte individuale pe un an, prin care se angajau să nu părăsească echipa. Până atunci nu aveam. Gabi Balint şi Marius Lăcătuş mi-au povestit după aceea cum s-a întâmplat. Un astfel de contract au falsificat şi cu numele meu. Şi mi l-au trimis la Belgrad! Am rămas mut de uimire când am văzut. Dar nu era semnătura mea." Despre fuga lui Belo, cum îl alintă foştii colegi şi microbiştii, îşi aminteşte şi Marius Lăcătuş, coechipierul său de la Steaua: "Ne-a părut rău că nu mai era lângă noi. Noi eram ca o familie. De exemplu, cu Gabi Balint se aveau ca fraţii! După ce a fugit, s-au semnat contractele de non-amatori. De ce? În cazul în care voiau să plece şi alţii, să nu aibă posibilitatea de a juca în străinătate. Oricum, dacă voiam să fugim, fugeam noi. Erau destule posibilităţi. La câte me­ciuri şi cantomente au fost în străinătate!".

Graţierea şi revenirea la Naţională
La data de 12 ianuarie 1989, Ministerul Apărării Naţionale l-a declarat dezertor pe Miodrag Belodedici, acesta fiind, două săptămâni mai târziu, trecut în re­zer­vă şi totodată exmatriculat de la Academia Militară, unde era student în anul I. La 6 februarie, M.Ap.N aprobă trimiterea fotbalistului în judecată pentru infracţiunile de dezertare şi trădare de patrie. Din fericire, Belodedici n-a mai fost niciodată condamnat, deoarece dosarul său a ajuns la Tribunalul Militar Bucureşti la 20 decembrie 1989, când deja începuse numărătoarea inversă pentru regimul comunist. Pe data de 10 ianuarie 1990, Direcţia Procuraturilor Militare dispune neînceperea urmăririi penale şi amnistiază fapta fotbalistului. Totuşi, vremurile tulburi de imediat după Revoluţie l-au determinat pe jucător să ezite să revină în România, până la reapariţia sa în tricoul naţionalei urmând să treacă încă doi ani, acest lucru consumându-se abia la 8 aprilie 1992!