x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Zeul în viaţă

0
01 Dec 2009 - 00:00


La 25 mai 1987 am ajuns în Capitala României pe o vreme caldă şi în­so­ri­tă. La aeroport, Raisa Maximovna şi cu mine am fost primiţi de Ceauşescu şi soţia lui. O gardă de salut ne-a în­so­ţit, s-au tras salve de onoare - ca întotdeauna la vizitele oficiale. Pe drumul din­tre aeroport şi reşedinţă totul s-a des­făşurat, lucru pe care aveam să-l ob­serv foarte curând, după un scena­riu bine determinat: sute de mii de oameni stăteau aliniaţi pe marginea stră­zilor.

Mi s-a indicat un loc în auto­mo­bilul deschis, lângă Ceauşescu, iar în timpul călătoriei ne-am ridicat de mai multe ori spre a-i saluta pe oa­menii care ne urau bun venit. Din când în când ne opream câteva mi­nute, şi imediat - ca la un semnal se­cret - începeau hore, dansuri şi cân­te­ce. Ţâşneau strigăte de salut bine exer­sa­te: "Ceauşescu - Gorbaciov!", "Ceau­şescu!", "Ceauşescu!". Şi toate acestea într-un ritm molipsitor, desigur studiat de vreo regie oarecare. Imaginea mulţimii era amestecată: unii cădeau, aşa se părea, într-un fel de extaz, alţii în schimb se comportau indiferenţi ca nişte actori obosiţi. Mi se părea că asist la o reprezentaţie de circ.

În continuare era prevăzută o convor­bire în faţa şemineului - şi asta la începutul verii. Îmi venea să-mi scot haina. Evident, se voia să se arate pe toate canalele tv că discuţia dintre Ceauşescu şi Gorbaciov nu era cu nimic mai prejos de convorbirea din faţa şemineului dintre Gorbaciov şi Reagan. Oricum, atunci, la Geneva, era sfârşit de toamnă şi o vreme deosebit de rece.

În timp ce Ceauşescu şi cu mine dis­cu­tam, Raisa Maximovna s-a dus în oraş ca să cunoască obiectivele Bu­cu­reş­tiului demne de vizitat şi să intre în vorbă cu oamenii. Dar de câte ori încerca să intre în contact cu ci­neva, persoana respectivă se re­trăgea imediat. "Se tem să nu fie sur­prinşi stând de vorbă cu «străini»", ne-a explicat un func­ţionar al Am­basadei. Şi eu am făcut ex­perienţe asemănătoare chiar în aceeaşi zi. În timp ce am depus co­roane de flori în "Parcul Libertăţii" şi în diverse locuri din Bucureşti, în amintirea sol­da­ţilor sovietici şi români căzuţi în luptele de elibe­rare a ţării, mă întorceam tot mereu spre locuitorii Capitalei ca să mă întreţin cu ei. Dar nu s-a putut ajunge la nici o convorbire.

Eram consternat: cum de a fost po­sibil ca aceşti oameni, cu tempera­men­tul lor sudic, cu deschiderea şi lo­cvacitatea lor naturale, să fi fost "do­mes­ticiţi" în felul ăsta?

A doua zi a avut loc în Palatul Re­pu­blicii o manifestare a prieteniei ro­mâ­no-sovietice. O sală uriaşă, care ofe­rea loc la aproximativ trei mii de persoane, era arhiplină. Întreaga condu­ce­re de partid şi de stat, ca şi reprezen­tan­ţii de frunte ai oficialităţii, erau pre­zenţi, pe lângă un număr mare de tineri, cu aspect de automate, probabil militari în civil. Toţi păreau deo­se­bit de concentraţi - ca şi cum ar fi aş­teptat, în tensiune, un semn. Atunci când Ceauşescu şi soţia lui, Raisa Ma­xi­movna şi cu mine am intrat în sală, imediat întregul auditoriu s-a ridicat şi a început să scandeze în cor: "Ceau­şes­cu - Gorbaciov!", "PCR - PCUS!", "Ceauşescu!, Ceauşescu!".

Ceauşescu a luat cuvântul, din nou toţi s-au ridicat în picioare, au aplaudat şi au strigat lozinci. În total a trebuit să ne ridicăm de la locurile noastre de douăzeci şi şapte de ori, deoa­re­ce discursurile lui Ceauşescu erau în­tot­deauna foarte lungi, pline de în­vă­ţă­minte şi de enumerarea multiplelor sale realizări. De astă dată a vorbit foar­­te amănunţit despre "democraţia re­­voluţionară muncitorească" din Ro­mânia: de câtva timp deja, spunea el, se aplica în ţară administrarea au­to­no­mă şi propria "conducere a eco­no­miei" de către muncitori - o indicaţie că democratizarea fusese introdusă în Ro­mânia de peste douăzeci de ani, adi­că o dată cu accederea la putere a lui Ceauşescu, iar "planul de democra­ti­zare" fusese iniţiat cu succes. Între timp, "guvernarea democratică", du­pă cum reieşea şi din prezenta man­i­fes­­tare, fusese însuşită în toate detalii­le. Regia pentru aplauze, pentru în­ce­pe­­rea şi încheierea scandărilor era con­­dusă de al doilea secretar la CC, Bobu. Înainte de vizită ne puseserăm de acord asupra discursului meu la această manifestare. Nu ar fi fost oare cel mai bine să relatez pur şi simplu ce se petrecea în Uniunea Sovietică? Dar, când am observat ce teatru se făcea în jurul meu m-au cuprins îndoielile şi m-am întrebat dacă nu ar trebui să-mi mai schimb discursul. Până la urmă am decis totuşi să rămân la conceptul meu iniţial.
În sală se asculta cu atenţie, dar şi cu o neîncredere greu de explicat. Oa­me­nii se temeau în mod vizibil să-şi ex­prime simţămintele sub ochii vigi­lenţi ai şefului. Cum mi s-a raportat apoi, remarcaseră toţi că m-am adre­sat doar o singură dată şi fără elogii lui Ceauşescu, ceea ce fireşte că i-a displăcut acestuia. Totuşi, la început n-a lăsat să se observe nimic. Abia mai târziu şi-a exprimat nemulţumirea.

Din convorbirile mele cu Ceauşescu a reieşit nemulţumirea "Con­du­că­to­rului" din cauza perestroikăi. Cel mai puţin îi convenea culpabilizarea stali­nis­mului, a metodelor dictatoriale ale sistemului administrativ de coman­dă, căci, chiar dacă el căuta să masc­he­ze esenţa dictatorială a propriei sale con­duceri, prin tot soiul de or­ga­ni­za­ţii pseudodemocratice - existau ne­nu­­mă­rate "fronturi", "consilii", cons­fă­­tuiri şi conferinţe -, lui Ceauşescu îi cădea de fapt din ce în ce mai greu să-şi menţină stilul său de conducere obişnuit.

Conducătorul român obişnuia să se răfuiască în mod riguros cu criticii şi ad­versarii săi, folosindu-se de regulă de un paravan oricând potrivit: ro­ta­ţia cadrelor. Uneori se adăugau la aceasta şi măsuri represive, de vreme ce în România sistemul spionării, ur­mă­ririi şi denunţării ajunsese la o perfecţiune aproape incredibilă. În felul acesta, mulţi oameni politici talentaţi, care nu erau dispuşi să se transforme în marionete ascultătoare, au fost îndepărtaţi, printre aceştia şi Ion Iliescu, care mai târziu avea să conducă Frontul de Salvare Naţională şi să fie ales preşedinte. La fel s-a întâmplat cu veterani ai partidului, oameni de ştiinţă şi artişti care îndrăzniseră să-şi exprime propria lor părere sau doar critici minore la adresa regimului.

Ceauşescu îşi dădea osteneala să mă convingă că în ţara sa ar domni un sistem democratic deosebit, care ar servi intereselor şi voinţei oamenilor mun­cii. El s-a referit la rapoarte de ac­ti­vitate, protocoale şi decizii privind act­ivitatea a numeroase consilii socia­le şi comitete de partid şi de stat. La ce ar folosi, explica el, ca toate acestea să fie publicate în presă, de vreme ce oricum reprezentanţi ai oamenilor muncii veneau la el, spre a decide îm­preună cu el asupra uneia sau altei pro­bleme? Tocmai asta ar fi nemij­lo­cita "democraţie revoluţionară a mun­citorilor".
Fireşte: şi eu căutam în cadrul pe­restroikăi mele, ori de câte ori era posibil, sprijinul publicului. Dar atât timp cât sistemul autoritar birocra­tic s-a menţinut, toate eforturile mele de re­formă s-au dovedit până la urmă inutile. Şi chiar dacă nu pot tăgădui că sindicatele, organizaţiile de comsomol şi uniunile de creaţie ale intelectualităţii, ba chiar şi consfătuirile de pro­ducţie din multe întreprinderi rea­lizau o muncă utilă, acestea, ca şi nu­meroase alte organizaţii sociale, în­de­plineau în cele din urmă tot funcţia de "curele de transmisie": pe ele se baza monopolul partidului de gu­ver­nământ, mai bine zis un grup mic de funcţionari atotputernici. Iar unde există un monopol, acolo sunt ine­vi­ta­­bile bunul plac, stagnarea şi de­for­ma­rea, şi nici un fel de ornamente pseu­dodemocratice nu pot să as­cundă corupţia, care se extinde rapid.

Aceste consideraţii am căutat să i le exprim interlocutorului meu într-o manieră cât mai neechivocă. Trebuie să mărturisesc că nu am avut nici un succes; dar pe mine mă interesa mai mult să-i fac cunoscut lui Ceauşescu că am ales în mod conştient drumul nostru spre perestroika, deschidere, democratizare şi că el trebuia urmat şi în viitor. În ceea ce privea consi­deraţiile lui despre "democraţia muncitorească revoluţionară", i-am dat de înţeles în mod clar că nu mă lăsam înşelat de adevăratul sens al acestei democraţii.
Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 31
Traducere din limba germană de Micaela Ghiţescu
Citeşte mai multe despre:   special,   ceauşescu gorbaciov

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de