Agricultura lui '89, între scenarii şi realitate

Într-o posibilă ecranizare a lui 1989, scenaristul ar trebui să lucreze pe genunchi, mereu cu creionul gata pregătit să lase urme pe hârtie, ca porumbul pe câmpie. Agricultura anului 1989, aşa cum am descoperit-o de-a lungul acestui an, sau după caz, ne-am amintit-o, era una plină de... minuni. Cu oameni gata să jure că porumbul face şi mere dacă planul cincinal o cere.

"Grânarul Europei". Aşa eram numiţi, sau cel puţin aşa se autodenumeau românii mândri de producţiile-record la orice. Într-o societate în care de câteva zeci de ani se încerca crearea omului nou, agricultura nu putea face excepţie. Oamenii care au lucrat la Cooperativele Agricole de Producţie sunt acum, mai toţi, la pensie. Poate mai găseşti "în sistem" foşti ingineri abia intraţi atunci în branşă sau şefi de fermă etc. Poveştile lor sunt de multe ori parcă scrise de aceeaşi mână într-o zi nici cu vreme bună, dar nici cu furtună. Planul cincinal, invenţia venită de la Răsărit, se aplica în România, oficial, cu o stricteţe demnă de o cauză mai bună. În marele grânar din Sud-Estul Europei, producţiile-record nu erau ceva neobişnuit, ci nişte banale date în catastifele direcţiilor judeţene de agricultură. Visurile faraonice al conducătorilor aveau întrucâtva o acoperire în realitate, pe întreg cuprinsul ţării se ridicaseră ca în poveste mii de ferme de animale, de păsări, de orice. Până şi viermii de mătase munceau suplimentar în plantaţiile de duzi pentru realizarea planurilor. Agricultura lui '89 mergea cam pe acelaşi trend ca şi în anii precedenţi. Între ultima remorcă de grâu recoltată şi cea trecută în catastif putea fi diferenţă chiar şi de tone! Ziarul Scînteia îi descria în 1989 pe agricultori ca pe nişte albine. Zumzăiau în stupul numit România şi nimic nu le trebuia, doar muncă, muncă patriotică pe ogoarele ţării. Care ogoare, deşi irigate pe suprafeţe mult mai întinse decât astăzi, nici dacă şi-ar fi dat toată silinţa nu puteau realiza ce se cerea. De la an la an, tot mai mult.

"COADA", O OBIŞNUINŢĂ
Oamenii câmpului, de la şefii de unităţi la ţăranii din coada sapei, toţi învăţaseră "şmecherii" care îi salvau de braţul lung şi nervos al statului, ba chiar al Securităţii. Nu am auzit ca vreun ţăran să fi găsit vreun microfon ascuns în coada sapei, dar oricum, teama de sistem exista. Orice locuitor de la ţară, chiar şi din zonele unde comunismul nu a reuşit să impună colectivizarea, era an de an dator statului. De la grâne, leguminoase, la purcei, la orice ar fi putut da rod pământul. Florile din grădină nu ştiu să fi fost impozitate. Dar dacă ar mai fi avut timp... poate le venea şi ideea aceasta... De la opincă, roadele câmpului trebuia să ajungă în fabricile de conserve, în galantare, pe mesele românilor. Cei care au trăit acele vremuri îşi aduc cu siguranţă aminte că în galantare românii găseau prea puţine produse. Nu degea-ba, chiar şi acum, după 20 de ani, "coada" este încă vie în sufletele românilor.

De la cozile din hypermarketuri şi până la cele de te miri unde. Dacă la o tarabă se adună 2-3 oameni, fiţi siguri că vor veni imediat şi alţii.

"MINUNILE" COMUNISMULUI
Ni s-a spus că o parte din datoria externă a fost acoperită prin darea la export a muncii în agricultură. Că de grâul, de porumbul, de sudoarea ţăranilor români s-au bucurat alţii. Pe ei trebuia să-i bucure doar munca. Peste ei, peste pălmaşi, vegheau cu ochi de vultur secretarii de partid, comisiile, agenţiile judeţene. Acum, când îi întrebi cine jongla din pix realitatea din ogor pentru a scoate în faţa lui Ceauşescu producţiile acelea imposibile, toţi dau din umăr, nu ei, cu siguranţă alţii.

Mica înţelegere şi spiritul inventiv i-au ajutat pe cei implicaţi în agricultura lui '89 să treacă peste greutăţi. Mereu se putea găsi o cale de scăpare, de păcălit sistemul. Nu degeaba au apărut bancuri ce ridiculizează realităţile triste ale perioadei. Unul vorbeşte de cele 7 minuni ale comunismului: "Toată lumea avea de lucru./ Deşi toată lumea avea de lucru, nimeni nu muncea./ Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea peste 100%./ Deşi planul se făcea peste 100%, nu puteai cumpăra nimic./ Deşi nu găseai nimic de cumpărat, toată lumea avea de toate./ Deşi toată lumea avea de toate, toţi furau./ Deşi toţi furau, niciodată nu lipsea nimic". Cam aşa era şi în agricultură.

Reportajele vremii, arhivele, toate păstrează impresia unei agriculturi impecabile. Cu tractoare care duduie pe câmp, combine mereu înfometate şi gata să piardă în adâncurile lor roadele câmpului. În parte, lucrurile chiar au stat aşa. Numai că minunatele utilaje rămâneau prin hangare şchiopătând din lipsă de piese. Combinele rămâneau ştirbe, plugurile muşcau pământul cu dureri mari de dinţi. Agricultura lui '89 era una funcţională. Ne putem pune întrebări doar asupra renumelui de "Grânarul Europei". Şi dacă tot eram, de ce nu ne bucuram noi de roadele câmpurilor noastre?

"«Fata moşneagului», aşa cum am putea denumi agricultura din ultimul an de comunism, era una care nu prea ştia adresa moşului şi mai rătăcea şi prin vecini"