A murit printre versuri şi a venit poporul român la el

A redeşteptat în oameni simţirea românească
S-a aplecat şi a mângâiat mâna rece sprijinită pe panglica tricoloră, într-un sicriu prea strâmt, un tânăr de mână cu fetiţa lui de-o şchioapă, ţinând atârnată de gât într-un rucsac pe cea de-a doua fiică cu suzeta în gură. Şi-a aplecat doar fruntea şi şi-a scuturat capul de-o lacrimă, fiindcă nu avea mână liberă să-şi facă o cruce. În spatele lui, cu paşi grei, amăgiţi de un baston, un domn de 81 de ani, şi, în spatele lui, o doamnă care, cu mâini tremurânde, a scos dintr-o pungă de plastic o lumânare pe care a aprins-o lângă mulţimea de flori ce-l străjuia pe poetul plecat. După ce şi-a aprins mica lumânare, doamna a mai căutat în punga de plastic şi a scos încă patru lumânări în suport de tablă, pe care le-a lăsat lângă catafalc, rostind singură şi gos­po­dă­reşte: "Poate alţii nu or să aibă la ei lumânări, să le găsească pe ale mele". În spatele ei, doi ofiţeri ai oştirii ro­mâne cu chipiul în mână s-au oprit în poziţie de drepţi şi cu lacrimi în ochi lângă marele român. A venit la el po­porul român. Chiar poporul ro­mân. Cu copii de mână, cu câte-o sacoşă din aceea zilnică în care la în­toar­cerea spre casă va cumpăra ceva din pu­ţinul pe care şi-l permite în aceste zile bietul român. A venit din Constanţa, special, ca să-l vadă pentru ultima dată pe poet Şcoala nr. 28 cu elevii ei. O şcolăriţă de clasa a VII-a mi-a spus: "Ne-a citit poezii şi profesoara, iar mie acasă, tata şi bunica". Ridicarea la ceruri a poetului strâns în jurul ideii de ţară, poporul român. "Extraordinar", a spus la televizor o tâ­nără politiciană, "nimănui nu-i stă­tea mai bine pe buze cuvântul Ro­mânia ca lui Păunescu". Personal, când vorbeam cu Adrian Păunescu, simţeam că deodată se apropie de mine o muză care mă inspiră şi care dă imboldul unor gânduri bune şi cuvinte cu zbor înalt. El să dea punctul de fierbere în cei din jur. Marele profesor de chirurgie Mircea Beuran, cel care a smuls de dincolo de hotarul vieţii oameni ca şi răpuşi, este cel care s-a luptat să-l convingă să se interneze pe Adrian Păunescu şi cel care l-a primit la Spitalul de Urgenţă fiind alături de uriaşul chirurg al inimii, Şerban Brădişteanu, cel care a încercat şi imposibilul să obţină recurs la crunta sentinţă a morţii. Marele profesor de chirurgie Mircea Beuran, cel care are ştiinţa înaltă a medicinei în bisturiu, care retează carnea nebună  a cancerului şi care mi­cşorează suferinţa prin rigurozitatea ştiinţei, îmi spunea: "După ce l-am văzut tot timpul la Terapie Intensivă, astăzi m-am dus lângă sicriul lui şi am simţit nevoia să scriu în cartea de condoleanţe: «Ne-am întâlnit în ul­tima ta gară şi de pe peron îţi spun: Adriane, odihneşte-te în linişte, că po­porul tău nu moare»". Poate că acest om care în ultimul lui vers, scris de sub perfuzii, nu s-a rugat pentru el, ci s-a rugat pentrut puţină dreptate pentru poporul său. A strâns în jurul lui oameni care, probabil, şi-au re­deş­teptat simţirea românească. El, cel acum fără suflare, a adus respiraţie de speranţă în neamul nostru şi i-a pus pe gânduri pe oameni că trebuie să facem ceva pentru ţara noastră.