Actorul, între adevăr şi ficţiune

Ovidiu Iuliu Moldovan vorbeşte despre arhetipuri umane într-un interviu publicat în cartea autorilor Doina Dragnea şi Andrei Băleanu, apărută la Editura Meridiane în 1984.

Cum vedeţi relaţia dintre existenţa personală a actorului şi existenţa lui artistică?

În anii de început ai profesiei, la Timişoara, am avut prilejul să lucrez cu Marietta Sadova, care era un mare pedagog de teatru. Printre minunatele lucruri pe care mi le-a spus atunci, pe care mi le-am însuşit şi la care mă mai gândesc şi astăzi, reţin ideea că fiecare actor aduce pe scenă nici mai mult, nici mai puţin decât limitele propriului lui univers. Şi oricât talent ar avea, oricât har şi farmec de la natură ar avea un actor, nu va putea să interpreteze un personaj de mare rafinament intelectual, într-o formă artistică elevată, decât dacă el însuşi va aspira spre acest tip uman. Limitele acestei profesii sunt foarte clare şi nu pot fi lărgite sau forţate decât printr-o acumulare de cunoştinţe în viaţa particulară.

Pregătirea lui Caligula – ne referim la acest rol, deoarece este extrem de dificil şi exprimă o întreagă concepţie filosofică – a implicat un antrenament psihic special?

Bineînţeles. Pregătirea spirituală a perso­najului a început cu un an înaintea premierei.

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament

Avem impresia că majoritatea perso­najelor pe care le-aţi interpretat au fost personaje ele însele “elaborate”, chinuite, obsedate. A fost la mijloc şi o opţiune personală?

La început, când lucram cu Aurelian Manea la Timişoara, în măsura în care puteam să influenţez repertoriul, cam tot spre această categorie de personaje mă îndreptam. Pe urmă a interve­nit şi comoditatea regizorilor, căci este mai comod să mergi cu un actor pe un drum deja cunoscut, deja încercat o dată.

Aveţi sentimentul că sunteţi un exponent al unei generaţii? Că vă aflaţi într-o comunicare de idei cu această generaţie, că vorbiţi în numele ei?

Fireşte, foarte des şi foarte acut, de câte ori întâlnesc oameni din generaţia mea care practică alte meserii.

Ce ne-aţi putea spune despre mentalitatea acestei generaţii, despre felul ei de a fi şi de a se comporta?

Mi se pare frapantă la oamenii din generaţia mea teama de ridicol, un anumit tip de modestie, o decenţă în faţa lucrurilor grave. O anume seriozitate în felul de a privi fenomenele determinante ale existenţei. În teatru am observat refuzul categoric al multor actori din generaţia mea în faţa succesului co­mercial, ieftin, conştiinţa unei misiuni majore ce le revine. Noi trebuie să folosim capacitatea de influenţare a acestei meserii în direcţia problemelor fundamentale ce răscolesc omenirea. Pentru că rezonanţa oricărui gest al nostru în rândurile publicului e mult mai mare decât a oamenilor care nu exercită o asemenea profesie publică.