Agonia "Imperiului Roşu" văzută de Mircea Snegur

În 1990, istoria republicii de peste Prut prezenta asemănări uluitoare cu realităţile contemporane româneşti, parcă efectul unui scenariu comun, deşi cele două state se declarau pe orbite diferite.

În timp ce România trecuse la democraţie, fie ea "originală", şi la economie de piaţă, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) fiinţa în cadrul URSS, ultimul mohican al regimurilor comuniste din Europa. Perestroika inventată de Mihail Gorbaciov se dovedea pe zi ce trece o struţo-cămilă politico-economică. Nu prea lămuriţi despre principiile lansate de Kremlin în urmă cu câţiva ani, demnitarii moldoveni îşi căutau propria cale. Unii priveau spre Moscova, alţii spre Bucureşti. Pe fondul tulbure al unui imperiu în stare de agonie, societatea basarabeană a experimentat tensiuni etnice, greve ale foamei, tranziţia către noi formule economice şi politice.

Pe toate le relatează, de-a fir a păr, fostul preşedinte basarabean Mircea Snegur, în volumul memorialistic "Labirintul destinului" (Chişinău, Fundaţia Draghiştea, 2007). Între 1985 şi 1989, autorul a deţinut funcţia de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (PCM). Din 27 aprilie 1990 a fost preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM.

Interesat mai ales de aspectele politice ale perioadei trăite, autorul descrie prioritar activitatea primului "Parlament" ales democratic în RSSM, în urma a două tururi electorale (25 februarie şi 10 martie 1990). Sub vechea denumire de "Soviet Suprem", forul legislativ reunea 371 de deputaţi, dintre care 259 moldoveni, 58 ruşi, 35 ucraineni, 13 găgăuzi, 8 bulgari. Printre aleşi, doar 13 femei. Dezbăteau problemele ţării, laolaltă, politicieni de toate orientările - comunişti, agrarieni, democraţi, independenţi.

Eliberaţi de practica unanimităţii de păreri, deputaţii avansau în 1990 diverse propuneri. Unele realiste, altele năstruşnice. "În fiecare dimineaţă, deputaţii apăreau la microfoane cu idei noi, îşi aminteşte Mircea Snegur. (...) Iată doar câteva dintre propunerile făcute: schimbarea denumirii «Sovietul Suprem» în «Sfatul Suprem», ceea ce imediat a şi provocat o altă propunere - «Sfatul Ţării»; cei de la Râbniţa continuau «fosăiala» cu referendumul şi insistau asupra includerii în ordinea de zi a proiectului de lege respectiv; deputatul A. Şelaru a propus examinarea şi soluţionarea problemei privind satisfacerea serviciului militar de către tinerii moldoveni pe teritoriul republicii; tot dumnealui a cerut să fie prezentate Parlamentului, de Comitetul Securităţii de Stat, dosarele personale ale tuturor deputaţilor, pentru a se lua cunoştinţă de ele; s-a cerut urgentarea simplificării procedurii de trecere a frontierei cu România; s-a propus, de asemenea, să se dea aprecierile cuvenite foametei din anii 1946-1947, activităţii lui I. Bodiul, S. Grosu, V. Smirnov (toţi fiind categorisiţi la fel), grevelor din anul precedent ş.a.

Ca de obicei, «original» a fost deputatul Gh. Slabu, care a propus să fie înapoiaţi poporului toţi banii colectaţi pentru repararea bisericilor, iar sumele respective să fie luate din casieria partidului, fiindcă el a distrus bisericile şi monumentele de cultură."

Învolburate de tensiunile dintre moldoveni, pe de o parte, şi rusofonii transnistreni şi găgăuzi, pe de altă parte, relaţiile interetnice din RSSM erau gata să explodeze o dată cu mediatizarea cazului Matiuşin. "În seara zilei de 14 mai, în plin centrul capitalei, a fost bătut elevul tehnicumului tehnologic D. Matiuşin, din care cauză a decedat, scrie Mircea Snegur. A avut loc un act banal de huliganism (în timpul întoarcerii unui grup de tineri de la un concert), căruia imediat i s-a atribuit o coloratură politică intensă (chipurile, tânărul a fost omorât pentru că vorbea ruseşte). Pe lângă mediatizarea largă a acestui eveniment regretabil în presa de expresie rusă, atât la Chişinău, cât şi în Transnistria, el a avut un ecou mare şi în Federaţia Rusă. (...) Într-o seară, întorcându-mă de la Moscova, am fost întâmpinat, chiar la scara avionului, de un pichet de vreo 200 de persoane cu pancarte pe care scria «Cine va răspunde pentru moartea lui Matiuşin?»".

Conducerea republicii sovietice cu populaţie de gintă latină se confrunta şi cu tensiuni sociale. Practica grevelor foamei, în faţa instituţiilor şi în zonele intens circulate, s-a răspândit şi la Chişinău, nu numai la Bucureşti. "O altă problemă neobişnuită, ce ne-a luat zile în şir, a fost greva foamei declarată de un grup de cetăţeni din diferite localităţi, care s-au postat lângă monumentul lui Ştefan cel Mare, îşi aminteşte fostul demnitar. Motivaţiile, după cum ne-au informat membrii comisiei speciale, create în scopul examinării revendicărilor greviştilor, au fost diferite: disponibilizări nelegitime şi atitudini birocratice din partea organelor de resort faţă de restabilirea în funcţii a celor care au avut de suferit, neînţelegeri cu conducătorii de gospodării, cu vecinii ş.a. (...) Cel mai interesant era faptul că absoluta majoritate a greviştilor nu aveau nici un temei pentru a protesta, pentru că dreptatea nu era de partea lor."

În calitatea de delegat din partea organizaţiei republicane a PCM, Mircea Snegur a participat şi la al 27-lea Congres al PCUS, desfăşurat în iulie 1990. "Din mai multe considerente, eram indispus de ceea ce se întâmpla în sala de şedinţe. Însuşi raportul lui M. Gorbaciov a fost construit din fraze bine cunoscute şi nu prea legate între ele - mai mult lozinci şi chemări, intenţii, decât idei constructive. (...) Personal, am fost dezamăgit mai ales de ieşirea la tribună a preşedintelui Consiliului de miniştri N. Rîjkov, care nu a reuşit să convingă asistenţa de necesitatea trecerii la economia de piaţă, nici măcar nu a dezvăluit concepţia reformelor."

Lipsiţi de "indicaţii preţioase" de la centru, demnitarii moldoveni au căutat singuri soluţii economice. "Una dintre acestea (cea care m-a impresionat cel mai mult) a fost ideea de a-l face pe ţăran stăpân pe pământ, proprietar şi gospodar, astfel încât el să fie interesat de un rezultat cât mai mare al muncii, relatează Snegur. Idee bună, dar apăreau două probleme în acest context. Pe de o parte, nu prea erau de acord conducătorii şi specialiştii din gospodării cu parcelarea câmpurilor mari în eventualul proces de privatizare. Trebuia să-i înţelegem, fiindcă toată tehnica agricolă era adaptată la sectoare consolidate. Totodată, nimeni nu absolvise careva universităţi de gospodărire în condiţiile proprietăţii private, fiind cu toţii deprinşi să nu poarte răspundere personală pentru mijloacele de producţie, inclusiv pentru pământ."

Până să reformeze sistemul agricol, mulţi au distrus, precum în ţara surată, gospodăriile colective, adăposturile pentru animale şi sistemele de irigaţii construite în anii de glorie ai economiei planificate.

Separatismul găgăuzilor
La 19 august 1990, la Comrat, deputaţii de origine găgăuză, foşti membri ai organizaţiei Gagauz-Halkî, au cerut autonomie teritorială. Fără legitimitate, congresul lor a clamat drepturile găgăuzilor asupra Bugeacului, proclamând şi o republică aparte, ce cuprindea raioanele Basarabeasca, Vulcăneşti, Comrat, Ceadâr-Lunga şi Taraclia. Locuitorii neromâni din sudul republicii se declarau cetăţeni ai URSS, nu şi ai RSSM. "Autointitulaţii lideri politici din raioanele cu populaţie preponderent găgăuză au convocat un aşa-zis congres al deputaţilor poporului de toate nivelurile care, nici mai mult, nici mai puţin, a proclamat republica găgăuză, va nota, mai târziu, Mircea Snegur impresiile sale despre tentativa separatistă. (...) Această veste rea m-a găsit în unul dintre sanatoriile din zona transcarpatică, unde plecasem, pentru două săptămâni, la tratament. M-am întristat extrem de mult. Timp de mai multe ore, am meditat asupra acelui gest agresiv al găgăuzilor, pe care, sincer vorbind, îi aveam la inimă." Împreună cu Dumitru Puntea, "vicele" Parlamentului moldovenesc, aflat la rându-i în concediu, Snegur a acţionat rapid. Deciziile împotriva liderilor găgăuzi au fost amânate până la 2 septembrie 1990, când s-a desfăşurat sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al RSSM. Într-un discurs intitulat "Să ne apărăm demnitatea de neam", Mircea Snegur s-a pronunţat atunci împotriva separatiştilor găgăuzi şi transnistreni.