Alta istorie peste care se trece ca si cum n-ar fi fost

O chestiune asupra careia se pastreaza o tacere desavarsita este eroarea lui Iuliu Maniu de a considera si trata Biserica greco- catolica drept biserica de partid.

O alta chestiune asupra careia se pastreaza o tacere desavarsita o reprezinta eroarea lui Iuliu Maniu de a considera si trata Biserica greco-catolica drept Biserica de partid. Cu toate ca nu toti inaltii prelati si enoriasii acestui cult erau taranisti fanatici si acceptau sa li se aplice acest tratament. Cert este ca imixtiunile politicului in afacerile bisericesti, in cazul la care ne referim, s-au rasfrant negativ asupra tuturor cultelor cu statut legal din cuprinderea Romaniei. Si asta intr-un rastimp dintre cele mai tulburi.

Faptul ca si comunistii presau sa-si anexeze sufragiile tuturor cultelor, fara distinctie si menajamente, nu se poate constitui intr-o scuza pentru actiunea si mentalitatea din epoca a manistilor. Dimpotriva, procedurile lor au dat apa la moara extremei stangi si au slabit rezistenta intregului front religios si la abuzurile, dar si la cantecul de sirena al sistemului totalitar de guvernamant, in curs de instalare in tara.

UNIREA IMPOSIBILA. Culmea!, in problema spinoasa a contopirii ortodocsilor cu unitii, taranistii au fost cei ce i-au alimentat pe comunisti cu idei. Nu mult dupa 23 august 1944, la 18 decembrie, acelasi an, Siguranta constata ca "in cercurile intelectuale ale Partidului National Taranesc se discuta unirea ortodocsilor cu greco-catolicii, in cadrul aceleiasi Patriarhii romane, care sa-si pastreze ritualul ei specific, dar sa fie pusa sub autoritatea bisericii catolice". In acelasi context, se invoca "necesitatea unei protectii a puterilor occidentale", precum si "nevoia de a scapa de influente rasaritene, in special de aceea a bisericii pravoslavnice ortodoxe rusesti, care se manifesta sub scutul comunismului". Evident, optica respectivilor intelectuali taranisti era profund viciata. Nu influentele bisericii pravoslavnice ruse ii deranjau pe romani, ci interventiile brutale ale Comisiei Aliate (sovietice) de Control si, personal, ale lui A. I. Vasinski in politica interna a Romaniei.

PROCESUL PIERDUT. Iuliu Maniu, la bara Justitiei militare din Bucuresti, in noiembrie 1947

Pe de alta parte, decizia unei eventuale uniri nu era de competenta unui partid oarecare, fie el national-taranist, fie el condus de Iuliu Maniu, magul de la Badacin, ci privea exclusiv autoritatile religioase implicate si enoriasii pe care acestea ii pastoreau. Nu era cazul sa se amestece taranistii acolo unde nu le fierbea oala si sa genereze confuzii in plus peste cele ce deja tulburau opinia publica romaneasca. Oricum, comunistii au prins ideea din zbor, cu mult inainte ca rusii sa-i impinga pe greco-catolicii ucraineni in sacul ceva mai incapator al unei ortodoxii obediente politic, prin masuri administrative de o duritate exceptionala. Numai ca, la Bucuresti, comunistii vedeau lucrurile cu totul altfel decat manistii: nu-i interesa o subordonare fata de Vatican a greco-catolicismului unit cu ortodoxia, ci desprinderea greco-catolicilor de Vatican. Si asteptau instructiuni de la Moscova, sosite aici ceva mai tarziu. Iar romano-catolicii, sub asaltul sugestiilor taraniste, intelepti ca intotdeauna, au declarat ca asteptau instructiuni de la Roma.

PE CINE CONTAM? Serviciul secret al Armatei nu se servea de prestatiile unor informatori, preferand observatia directa a faptelor. Dintre unitii recrutati de un Serviciu Special de Informatii remaniat si de clasica Siguranta, clerici si mireni, ii avem in vedere pe delatorii cu numele de cod Romeo 1, Tanase, Mihai, Viator, Marcu si Saul 5, plus un al saptelea, al carui nom de bataille documentele nu-l dezvaluie, dar stim ca-l insotea ca o umbra pe preotul Ioan Lelutiu, devenit in 1947 seful Directiei afacerilor catolice din Ministerul Cultelor. Din relatarile lor, verbale sau scrise, au aflat cele doua structuri, una prin excelenta informativa si cealalta mai mult represiva, pe cine conta cu prioritate Iuliu Maniu dintre inaltii prelati ai greco-catolicilor si pe cine conta mai putin.

Principalul pion taranist din ierarhia eclesiastica a unitilor era Alexandru Rusu, Episcop al Maramuresului, "creatia si omul de absoluta incredere al PNT". Insusi Iuliu Maniu il ajutase sa devina episcop, in vremuri mai bune, mai exact in 1930, cand respectiva episcopie fusese infiintata. In stilul ei specific din epoca, de un ridicol inconfundabil, Siguranta aprecia ca lui Alexandru Rusu "ii este imposibil sa conceapa curentul realei democratii si sa sprijine acest curent in care proletariatul sa aiba drept si de asumare, si de vointa". In schimb, taranistii vedeau in Episcopul Maramuresului o intruchipare desavarsita a ideii de ecclesia militans, "adica biserica dinamica, ostentativa, polemica", insa "conservatoare pana la absurd", dupa opiniile unor observatori mai putin entuziasti. Simpatiile taranistilor se indreptau si spre Episcopul Ioan Suciu, loctiitor al lui Valeriu Traian Frentiu la administrarea diocezei de la Oradea, un excelent manipulator de multimi, care va crea comunistilor mai multe probleme decat toti ceilalti prelati uniti la un loc. "O figura interesanta", il caracterizau documentele, "cel mai de seama orator contemporan din Ardeal, mistic, patetic, nationalist in gen national." In Episcopul Ioan Balan de la Lugoj nu se investea prea multa incredere, omul fiind si batran, si nedoritor de a intra in conflict cu autoritatile laice. De asemenea, de la Iuliu Hossu, Episcop unit de Gherla si Cluj, Iuliu Maniu nu se asteptase niciodata la o sustinere fara conditii, stiindu-l un personaj temperat si adversar intratabil al amestecului politicii in treburile bisericesti. Problematica era numai situatia Episcopului Valeriu Traian Frentiu, titular al Episcopiei de la Oradea, dar nevoit sa preia administratia apostolica a Mitropoliei unite din Blaj, dupa moartea lui Alexandru Niculescu. Frentiu era trup si suflet alaturi de Iuliu Hossu, pentru care nutrea o admiratie vadita, insa nu voia sa-l supere nici pe Iuliu Maniu si nu vedea cum. Dilema mai mare nici nu era de imaginat.

ALEGERI DE MITROPOLIT. Demn de remarcat este faptul ca toti episcopii greco-catolici erau de acord ca politica laica nu trebuia sa-i intereseze decat atunci cand le afecta interesele si, mai ales, nu trebuia sa-i sustraga de la indatoririle consacrate. Din acest punct de vedere, in ajunul alegerilor pentru titularul Mitropoliei unite din Blaj, unii s-au tinut de cuvant, altii nu. La randul lor, comunistii etalau si ei o dorinta absolut previzibila: "Trebuie impiedecat cu orice chip ca rostirea de la Blaj sa ia un caracter de izbanda simbolica si propagandistica manisto-reactionara". Insa, fie pentru ca nu recrutasera suficienti adepti dintre slujitorii cultului, fie pentru ca se miscau pe un teren caruia nu-i cunosteau cutumele, teren inflexibil in fata unor demersuri butucanoase si nu o data ilogice, comunistii au reusit sa piarda partida. Nu s-a ajuns la un rezultat pe care sa-l poata considera convenabil. Nu era nici o nenorocire, au pierdut numai o batalie, nu si razboiul, a carui soarta se va transa mai tarziu, peste numai doi ani si ceva.

In martie 1946, inaltii prelati greco-catolici, reuniti intr-un sfat de taina la Blaj, au decis sa nu forteze o desfasurare prematura a alegerilor pentru demnitatea de mitropolit unit, preferand "mentinerea actualei situatii pana la caderea guvernului Groza". Numai ca guvernul lui Petru Groza nu avea nici o sansa sa cada si alegerile s-au tinut totusi la data de 16 ale aceleiasi luni. Episcopul Bucurestilor, Vasile Aftenie, a preferat sa ramana in Capitala. Ioan Suciu nu a intrat in cursa, fiind prea tanar, inca nu implinise patru decenii de viata. Valeriu Traian Frentiu, la fel, a evitat competitia, fiind prea batran, prea comod, daca nu chiar speriat de perspectiva de a continua sa conduca corabia greco-catolicilor pe apele tot mai tulburi ale momentului social si politic din Romania. Si in ultima runda s-au prezentat electorilor numai Iuliu Hossu din Cluj si Alexandru Russu din Baia Mare. Majoritatea prelatilor implicati, in frunte cu Frentiu, fiind convinsi ca Iuliu Hossu va castiga detasat. N-a fost sa fie asa.

Alegerile au fost castigate de Alexandru Rusu si cauzele acestui rezultat numai in aparenta paradoxal, desigur, se pot intui printr-o analiza atenta a situatiei. In primul rand, toti prelatii uniti, profund ingrijorati de manipulatiile nedemne si contradictorii ale comunistilor, precum si de obedienta acestora la dispozitiile imperative ale Moscovei, erau ferm convinsi ca "biserica catolica unita din Ardeal este pusa pe linie de desfiintare", ceea ce era chiar adevarat. In consecinta, biserica lor trebuia condusa de un mitropolit hotarat si nedispus sa cada la compromisuri. In al doilea rand, cu numai cateva saptamani inainte de declansarea scrutinului, Valeriu Traian Frentiu declarase deschis: "Nu fac politica si n-am facut. Eu fac politica bisericeasca, dupa indicatiile Vaticanului. Dintre episcopi, numai Alexandru Rusu din Baia Mare face politica, este omul lui Maniu". Cu toate acestea, n-ar fi exclus ca Valeriu Traian Frentiu, mai putin pe fata si mai mult pe sub mana, sa fi manevrat de o asemenea maniera incat sa nu il supere pe presedintele taranistilor. La urma urmelor, taranistii insisi au actionat prin toate mijloacele aflate la dispozitie spre a obtine un rezultat favorabil partidului lor, influenta acestuia in Ardeal fiind mai consistenta decat a oricarei alte organizatii politice. Un singur exemplu ni se pare revelator: cu o saptamana inainte de data alegerilor, aparuse la Blaj Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, si s-a intrecut cu alti taranisti din localitate in trageri vanjoase si insistente de sfori. Si au sfarsit prin a-l impune pe Alexandru Rusu in scaunul mitropolitan de la Blaj, dar degeaba. Autoritatile de la Bucuresti nu s-au grabit sa accepte aceasta optiune, ceea ce a facut-o inoperabila.

ASISTENTA SELECTIVA PENTRU CEI DIN DETENTIE. Din acest moment, semnalarile Sigurantei si ale altor structuri informative si represive cu privire la solidaritatea fatisa dintre adeptii lui Iuliu Maniu si biserica greco-catolica, devenita biserica de partid, s-au inmultit, insa fara sa-i bage pe comunisti in panica. Acestia asteptau linistiti argumentele prin care puteau parveni la ocazia in care prada urma sa le cada in ghiare. Si credem util sa recapitulam asemenea semnalari din momentul in care s-au declansat, cu mult inainte de scrutinul bisericesc de la Blaj. Astfel, la 18 august 1945, Corpul Detectivilor raporta: "Atragem atentiunea in mod foarte serios organelor de Siguranta ca sa supravegheze toate bisericile unite din Capitala, unde preotii uniti, prin predici, fac o propaganda manista extraordinara. Cine a ascultat predica protopopului unit Titus Malai, de acum doua saptamani, in capela Institutului Notre-Dame de Sion, si-a putut da seama de forta activa, cat si de puterea de convingere a predicatorului, care a atacat in termeni vii si caustici actuala guvernare. Putem cita si pe parintele dr. Dominic Nicolaes (in alte documente Nicolaescu - n.n.), calugar la parohia din str. Batistei, care, de asemenea, duce o propaganda mai mult prin viu grai contra actualului guvern". La Baia Mare, in octombrie 1945, Episcopul Alexandru Rusu era acuzat de "atitudine dusmanoasa fata de regimul democrat" si de "atatari soviniste". In martie 1946, o nota a Sigurantei etala si o observatie a Episcopului Iuliu Hossu, de regula menajat in asemenea documente: "Groza a mers prea departe cu favorurile facute ungurilor". Iar imediat dupa alegerile din Blaj, SSI a inceput sa se preocupe de gesticulatiile asociatiei greco-catolice Fides din Bucuresti.

Valul de arestari declansat printre taranisti in primavara lui 1946 a avut o cauza precisa: cu prilejul alegerilor parlamentare desfasurate recent in Ungaria, comunistii unguri nu inregistrasera succesul scontat si comunistii aborigeni, in perspectiva alegerilor din Romania, erau interesati sa-si timoreze si sa-si slabeasca adversarii politici din timp. Cu aceasta ocazie, s-a ivit si necesitatea ajutorarii detinutilor din inchisori. Biserica romano-catolica a procedat asa cum proceda totdeauna: si-a orientat asistenta spre toti detinutii, indiferent din ce partid faceau parte si fara alte discriminari. Mai mult, Nuntiatura din Bucuresti s-a gandit si la cei care puteau fi oricand arestati, dupa alegerile din 19 noiembrie 1946. Si in mai putin de o luna, nuntiul apostolic Andrea Cassulo, desi se afla intr-un conflict ireductibil cu autoritatile comuniste, nu a ezitat sa emita una din ultimele sale adrese catre toti episcopii romano-catolici din Romania, indemnandu-i "sa dea asistenta tuturor celor urmariti pe motive politice si care cer azil in sanul bisericii noastre". In timp ce greco-catolicii, din nefericire, s-au preocupat aproape in exclusivitate de detinutii national-taranisti. Nu era vorba doar de o simpla eroare, ci si de un hiatus moral. "Insusi Episcopul unit Aftenie din Bucuresti, in modul cel mai secret - remarca Siguranta, la 7 iunie 1946 - , conduce opera de ajutorare a manistilor inchisi, aducand bani si alimente pentru acestia." Si nu a fost singura informatie de gen vehiculata in documentele epocii.

DECLINUL SISTEMULUI FALIMENTAR. Nu a fost singura imprejurare in care greco-catolicii au produs dificultati de imagine catolicismului din Romania, in general. In ajunul alegerilor parlamentare, preoti uniti bantuiau prin Ardeal spre a-i convinge pe cetateni sa voteze in favoarea partidului lui Iuliu Maniu. Iar dupa pierderea acelor alegeri si dupa depasirea momentelor de inevitabila perplexitate s-au inregistrat si primele defectiuni in randurile unitilor, dezamagiti ca mizasera totul pe taranisti. Protopopul unit Petru Suciu din Lugoj s-a inscris peste noapte in Partidul Comunist Roman, tragand dupa el si alti cativa preoti greco-catolici. Episcopul Ioan Balan si canonicul dr. Nicolae Branzeu l-au supus la diverse sicane, fara sa obtina nimic. "Aceasta este prima spartura comunista in unitatea greco-catolica si prima infiltrare a PCR pe linia vaticana" - s-a comentat printre unitii din Bucuresti. Insa au urmat si alte sparturi. La Bistrita, primul preot unit care a aderat la Frontul Plugarilor si, implicit, la Blocul Partidelor Democratice a fost protopopul Augustin Tataru, abia scapat din detentia indurata la Gherla. Optiunea lui fiind si a familiei sale: fiica protopopului s-a inscris si ea in Apararea Patriotica, alta sucursala a comunistilor. In sfarsit, dupa afacerea de la Tamadau, cand toata conducerea PNT a fost arestata si insusi partidul scos in afara legii, printre greco-catolici s-au exprimat si aprecieri nu deosebit de magulitoare la adresa lui Iuliu Maniu si a politicii sale.

De pilda, la 2 noiembrie 1947, cand procesul impotriva national-taranistilor era in plina desfasurare, Siguranta a reusit sa intercepteze o convorbire a Episcopului Vasile Aftenie cu dr. Stefan Pop, fiul lui Stefan Cicio Pop, unul dintre protagonistii unirii Transilvaniei cu Romania din ’18, convorbire purtata la Capela Floriana din str. Batistei. Pe de o parte, "Aftenie si-a manifestat dezgustul pentru cele ce se petrec la procesul Maniu, in sensul ca acesta n-a stiut sa-si aleaga oamenii.

INSCENARE
"Procesul Maniu e o inscenare monstra, pusa in practica de Moscova, prin guvernul Groza, pentru a lichida opozitia, ce reprezenta adevarata democratie. Numai asa se poate trece rapid la bolsevizarea Romaniei" - Moise Balta, consul in MAE, 1947

SACRIFICII
"Populatia greco-catolica trebuie sa taca, sa indure orice sacrificiu, pentru a nu provoca agitatii inutile, care ar primejdui viitorul tarii. Dar biserica greco-catolica se identifica cu Maniu si PNT" - Moise Balta, consul in MAE, 1947

MANIPULATII

Procedurile prin care national-taranistii si-au impus un control permanent asupra bisericii greco-catolice nu au fost totdeauna dintre cele mai onorabile. La un nivel superior, in 1934, guvernul liberal i-a propus lui Iuliu Hossu sa candideze la functia de titular al Mitropoliei unite din Blaj. Iuliu Maniu a aflat imediat si, in urma unor trageri de sfori pe langa inaltii prelati de la Vatican, a reusit sa determine alegerea lui Alexandru Niculescu in locul lui Iuliu Hossu.

SENTINTA

Inainte de a parasi Romania, in urma ruperii de catre autoritatile de la Bucuresti a Concordatului cu Vaticanul, nuntiul apostolic Gerald O’Hara a comunicat apropiatilor sai o observatie strict personala, la a carei semnificatie merita sa meditam: "Aici nu mai exista decat trei categorii de cetateni, oameni care au facut puscarie, oameni care fac puscarie si oameni care vor face puscarie". Desigur, nu toti romanii au facut puscarie, dar nici nu lipsea foarte mult sa se intample asa daca vremurile ar fi inghetat in tiparele nefericitilor ani ’50.