Cizmăria salvează România (video).

In Vicovu de Sus, oras sucevean fara atribute urbane, facut peste noapte, oamenii sunt de doua feluri: care fac pantofi si care nu fac pantofi. "La doi, trei ani dupa revolutie, – spune primarul Gheorghe Schipor –, nu chiar la fiecare casa, dar tot la a doua gaseai un cizmar.' Mergeai pe strada si-i auzeai pe mesteri cum ciocaneau in atelierele lor stramte, poc-poc, parca te plimbai printr-un urias ceasornic sarit de pe fix. Cu timpul, atelierele casnice, de multe ori insemnand doar o masuta, ziua trasa sub geam si noaptea impinsa sub pat, au fost inghitite de fabricute. Utilaje galagioase si neobosite au inlocuit potricala, raspa sau fonerul: unelte de mana neschimbate ca forma si utilitate de la aparitia cizmariei.

In 2008, la apogeul cizmariei, in Vicovu de Sus erau peste saizeci de firme cu trei mii de angajati la vedere si cu inca vreo patru-cinci sute la negru, plus cine mai stie cati altii in asa-numita industrie orizontala. Era bine, Vicovul traia pe picior mare, bine incaltat. Acum, de cand criza i-a batut cuie in talpi, orasul – sa-i zicem asa, ca-n acte – a mai ramas cu doar 42 de firme si cu jumatate din meseriasii din vremurile bune. Dar si asa, tot din cizmarie se tine. Oras monoindustrial, cum ar veni.

Stalin e de vina pentru asta. Cand a tras cu creionul pe harta sa-si ia o bucata de tara de la noi, dupa cum se intelesese la imparteala cu Hitler, Stalin a lasat Vicovu de Sus la romani, iar pamanturile satului le-a trecut la ucraineni. Ramasi fara pamant, vicovenii au lasat plugurile sa rugineasca in hambare, au vandut caii si unii s-au dus sa taie cherestea la gaterele din Radauti, Putna, Galanesti, Brodina. Navetisti. Altii roboteau la ferma Partidului Comunist. Cei mai multi munceau ca sezonieri la marile ferme din Timis, Constanta, Iasi. Plecau primavara cu tot calabalacul casei dupa ei si veneau pe ninsoare. Erau capsunarii Epocii de Aur. Cativa s-au apucat de mestesuguri. Din motive nu intru totul elucidate, dintre toate mestesugurile cu care vicovenii ramasi pe loc incercau sa-si castige painea s-a desprins cumva cizmaria, intr-o vreme cand tara era condusa de un cizmar. Pantofii de Vicov sunt astazi un brand, cum se spune. Daca un roman nu se incalta de la chinezi sau de la Paris, se prea poate sa aiba in picioare incaltari facute la Vicov. Pe eticheta din pantofi poate sa scrie Marelbo, Nicolis-Prod, Icosil, Elpis, Geoviss, Pesalvis, Mocasino Shoes, Eduardo 24, Epa-Flex, Alex Shoes, Iedera si asa mai departe.

La radacina acestei increngaturi de cizmari din Vicov sta un ucrainean, Vasili Socolovschi. A trecut apa Sucevei prin anii ’30 si s-a aciuat cu masuta lui de cavaf in casa unei bucovinence ramase fara barbat. Era un artist al calapodului. Nu cosea opinci si nu pingelea ciubote facute de altii nici daca il plateai cu aur. Zvarlea cu ciocanul dupa tine daca-l bateai la cap. Facea cu mainile lui, de la zero, pantofi usori, de dama, nici nu-i simteai in picior, cizme potcovite, de batut toloaca la hora, bocanci grei, de razbatut prin glodul ulitelor si de hait la busteni, in padure. In Vicovu de Sus intalnesti batrani care mai poarta si azi, la sarbatori, cizme facute de Socolovschi. Le patreaza pe sanuri de lemn si le ung din timp in timp cu seu, nici nu zici ca au trecut saizeci-saptezeci de ani de cand au iesit din mainile mesterului, vacsuite si mirosind a sudoare, parca ar fi fost vii.

Socolovschi a avut doi ucenici: pe Costanel Bahnean si pe Petru Calancea. De la acestia au invatat meserie cativa din patronii fabricutelor de azi, patronii i-au invatat pe altii si tot asa, de s-a ajuns la mii de cizmari. Cei mai tineri au si patalama de confectioner de incaltaminte – asa se numeste cizmarul cu staif birocratic. Au facut un curs de calificare mai mult de forma, ca meseria o stiau dinainte de la cei mai batrani. Au venit in Vicov niste domni scortosi, de la firme de reconversie profesionala, s-au uitat la ei cum dau din maini si le-au scris pe loc diplome. Sa fie acolo.

Costanel Bahnean s-a mutat de mult in America, la copiii lui. Nu mai trebuie sa bata la calapod. Isi traieste acolo batranetile fara nicio grija, plimbandu-se prin oras cu adidasi usori in picioare. Celalalt, Petru Calancea, zis Sofron, ca sa se deosebeasca de atatia altii cu acelasi nume, a ramas acasa.

Mos Petru este veriga dintre vicovenii care fac pantofi si cei care nu fac: el a pantofarit, dar acum nu mai poate. "Mi-a placut strasnic potlogaria asta, dar daca Dumnezeu mi-a luat ochii… Cu dreptul nu mai vad deloc, cu stangul numai zece la suta. Daca vreau sa merg undeva, trebuie sa ma ia cineva de oiste ca sa nu dau in gard', spune batranul. De vreo sapte ani n-a mai pus mana pe scule si asta ar fi cam singura lui suparare. Altfel, e un mosnegel iute si hatru. A sarit peste parleazul batranetii strengareste, intr-un picior, iar acum, la 76 de ani, si-a luat nevasta cu treizeci si ceva de ani mai tanara si sta cu ochiul stang pe ea sa nu i-o incalte alt cizmar. O tine din scurt: zece la suta din ochi, restul din auzit si din pipait.

Mosul si-a pregatit mormantul in cimitir. Si-a pus nevasta sa i-l vopseasca. Zice ca a iesit frumos, nu-ti mai vine sa pleci. Crucea si sicriul si le-a pus la indemana, in pod. Si cu asta a scapat si de ultima grija pe lume, nu i-a mai ramas decat sa astepte linistit sa-l ia dracul. "O sa vina Sarsaila si-o sa ma ia de la pieptul nevestei, o sa ma primble prin iad cu sareta – profeteste mosul razand. In rai nu cred ca ma primeste, ca tare am pacatuit. Mi-au placut femeile. Cand veneau sa le fac ciubotele, de trei ori le luam masura, mai sus, mai sus, pana le vedeam irul piciorului. Am ciocanit pe calapoade straine, pacatele mele. Asta mi-a fost meseria.'

Ultima pereche de pantofi a facut-o pentru el, mai mult pe achipuite, sa aiba pe lumea cealalta. Pantofi de lac, de fala. Pentru ca, fara nicio indoiala, si dincolo tot pantoful il face pe om, ca si aici. Te uiti la incaltamintea lui si una-doua stii cine e si ce hram poarta. Ca e trandav sau vrednic, ager sau putin la minte, bine crescut sau fara bun-simt, avut sau lipit pamantului, orasean sau de la coada vacii, toate se cunosc pe incaltari.

Dupa ce si-a facut pantofi de moarte, mos Petru si-a vandut vaca, a scos de la saltea ce mai avea strans din pensie si s-a dus la Iasi sa se opereze la ochi. Ca sa poata mesteri in continuare. Doctorii i-au scos un ochi, – povesteste mosul, – l-au curatat ca pe un conduras de mireasa dupa ce-a fost tamanjit prin colb si i l-au pus la loc. "Mi-au zis: <>. Si m-au dus la reanimatie sa mi se prinda ochiul. Da’ de unde, ca vedeam si mai rau decat inainte. Si au vazut si ei ca nu mai vad. I-am auzit cum vorbeau: <<"Mai, hai sa-i dam omului o parte din bani inapoi, ca nu ne-a reiesit operatia>>. Ei credeau ca dorm si n-aud. Mi-au dat inapoi un milion si jumatate din douazeci, cat le-am dat eu. Tot am venit cu un ban acasa! Mi-au spus ca trebuie sa ma operez in Germania. Ma costa treizeci de mii de euro. Ei, sa ma astepte nemtii, ca acusi vin cu traista de bani, numai sa-mi vand cainele si niste limbi de pantofi din pod.'

De la cizmarie si-a stricat vederea. A cusut la capute pana i s-a intunecat in fata ochilor. Taica-sau l-a dat de mic in ucenicie la ucrainean. Erau zece frati in casa, nu le ajungea fasia de pamant de peste apa Sucevei: cineva trebuia sa mai castige si altfel un franc. "M-a dat pe mine la cizmarie ca m-a vazut destoinic la cusut. La claca ieseau lucruri frumoase din manurile mele'. Abia pe la optsprezece ani putea spune ca stia meserie. Adica sa ia o bucata de piele si sa faca din ea un pantof, o cizma, o sandala. Ca ala care doar bate cuie in talpi si pune pingele nu se cheama cizmar, e un carpaci. Bun si el, ca tot meseriasul care umple o nevoie oarecare, dar nu cizmar. In armata a fost sef de atelier. Ajutoarele lui reparau bocancii racanilor, iar el facea incaltaminte de oras pentru ofiteri si pentru nevestele lor, la care a observat ca picioarele, mai sus de genunchi, sunt la fel ca la nevestele de civili.

"Dupa armata am muncit toata viata la masuta asta, pana nu am mai vazut', spune mos Petru bajbaind pe dedesubt dupa scaunel si asezandu-se cu grija, ca pe ace. Dar o data ce atinge scaunelul si pune palmele pe masuta, parca se conecteaza la curent: incepe sa turuie de-l frig buzele, iar mainile umbla sigure prin sertare si apuca, una dupa alta, uneltele cu care a muncit toata viata. Foarfeca de taiat piei, potricala de facut gaurele, raspa cu care cizela dosul pielii, faltul cu care tragea si intindea caputa, masatul de ascutit cutitele, compasul, ciocanul, dalta. Toate facute de niste tigani din Buzau demult, demult, cand tiganii mai umblau cu satra din sat in sat, porneau foalele si se apucau de batut fierul pe nicovala, faceau tot ce-i trebuia omului in gospodarie, de la ace de cusut pana la unelte agricole. In afara de sculele de la fierarii nomazi, mai are o masina de cusut Kohler, de dinainte de razboi, lucru nemtesc care mai merge si acum, si un foner. Fonerul este un os de la antebrat, radiusul. Era greu sa faci rost de asa ceva, numai cand se dezgropau mortii la sapte ani si numai la intelegere intr-ascuns cu groparii, ca altfel nimeni nu i-ar fi dat o bucata din mama, din tata, ca sa indrepte cutele pantofilor cu ea. Fiindca numai osul de om e atat de rezistent si atat de fin, spune mos Petru, dand cu fonerul peste obraz, incat sa netezeasca pielea fara sa o roada, fara sa-i intunece stralucirea.

Batranul spune ca un pantof lucrat de mana, zile si nopti, are in el ceva din sufletul celui care l-a facut. Altfel il incalti si altfel il porti cand stii ca pe fiecare bucatica de piele au trecut mainile mesterului, ca fiecare cusatura i-a mai luat ceva din vedere, ca o picatura din sangele lui, cand s-a intepat cu sula, a ramas pe talpa, sau o broboana de sudoare, cand stii ca sfoara fina care deseneaza flori pe carambi a fost umezita cu limba, cand vii acasa la cizmar si primesti incaltarile din mainile lui, cu grija si cu bucurie, cum primesti copilul de la moasa. Cizmarul iti ia masura cu creionul si iti tocmeste pantoful dupa piciorul tau, mai mare sau mic, mai stramb sau normal. Cizmarul bun nu-ti incalta piciorul, ci ii adauga ceva. Nici o pereche de pantofi facuti de un cizmar nu seamana una cu alta, chiar daca au fost lucrate dupa acelasi tipar. Nu e ca si cand apesi pe un buton si la capatul liniei de productie ies o suta sau o mie de pantofi absolut identici, nu e ca atunci cand iei incaltamintea din raftul magazinului.

Petru Calancea a creat vreo trei sute de modele de incaltaminte, mai multe decat au azi in portofoliu unele fabrici din Vicov. Cand se uita la fata omului stia ce-i trebuie, ce i se potriveste. Pentru oamenii deosebiti facea modele deosebite. Ii veneau in cap fara nicio sfortare, parca le visa, si le desena pe carton. Apoi lua pielea si o decupa cu foarfecul dupa tipar. In doua-trei zile, muncind zi si noapte, dadea gata o pereche de incaltari. Toate modelele create de el le pastreaza in pod. Nu trebuie decat sa pipaie cartoanele, unele mancate de cari, si poate sa spuna ce model este, cand si pentru cine l-a facut, chiar daca in cincizeci de ani de cizmarie a tocmit mii de perechi de incaltaminte de toate felurile. Nu dovedea el sa lucreze cate comenzi avea. "Veneau la mine sefi de la partid, de la ceapeu, militieni, judecatori sa le fac pantofi, isi aminteste mosul. Veneau noaptea, pe furis, cu pielea sub brat, ca nu-mi ajungea cat primeam, pe acte, de la stat. Daca te prindea atunci cu o piele, ajungeai la puscarie, nu era de saga. Asta nu mi-a placut la Ceausescu, strictetea asta, plus ca a facut de ras meseria de cizmar. In rest a fost bine pe vremea lui si chiar imi pare rau dupa el, poate ne vedem in iad.'

Mos Petru Calancea n-ar purta incaltaminte de fabrica nici daca i-ai lua si restul de vedere, zece la suta, cu care mai zareste o pata de lumina spalacita si conturul nevestei. Nu mai poate nici sa-si repare pantofii. Dar nu-si face griji, fiindca ii sar in ajutor fostii lui ucenici si ucenicii ucenicilor lui. Dintre toti baietii pe care i-a invatat meserie, cel mai aproape ii este Constantin Schipor, Costan. Il indrageste intr-atat, incat ii iarta ca s-a departat de adevarata cizmarie si s-a apucat de scos incaltaminte, in chip rusinos, pe banda rulanta, in fabricuta din curtea casei.

Constantin Schipor este, dupa Socolovschi si Petru Calancea, a treia generatie de cizmari din Vicovu de Sus. Dupa standardele meseriei, a fost un cizmar precoce. In clasa a cincea a intrat ucenic la Petru Calancea si peste numai patru ani, daca nu se lauda, putea sa faca o pereche de pantofi buni. "Am tras tare sa invat cat mai repede – isi explica ravna fostul ucenic, patronul de azi – fiindca mesterul era aspru cu ucenicii. Toti voiam sa scapam mai repede. Daca el credea ca nu ai talent pentru asa ceva, nu te mai primea. Daca greseai si ii stricai o bucata de piele, iti dadea peste degete, ramanea unghia pe calapod. Cei ramasi lucram cu el cam doua ore pe zi, pe urma ne punea sa caram apa, sa adapam vitele, sa spargem lemne, sa ranim gunoiul din grajd. Noi ii faceam toata treaba in gosdpodarie, ca el era ocupat cu pantofaria'.

In 1968, la 15 ani, Constantin Schipor a trecut examenul in fata mesterului Petru Calancea-Sofron cu o pereche de pantofi de soacra. Pantofi din cei mai buni, pe care, la nuntile din partile Bucovinei, soacrele ii primesc din partea ginerelui. A plecat sa lucreze la Guban, marea fabrica de incaltaminte din Timisoara. Acolo a luat si certificatul de calificare la locul de munca, – o hartie care nu i-a folosit niciodata la nimic –, acolo a facut si liceul la seral. In 1985 s-a intors in sat si a inceput sa faca incaltaminte de unul singur, la negru. Se ducea cu cate o geanta de pantofi in Valea Jiului, unde erau salarii mai mari, si ii dadea pe toti intre doua trenuri: cobora din unul si cu urmatorul se intorcea acasa. Era cam riscant. Stia de la mos Petru Calancea cum sa faca rost de piei de la ciobanii din munte fara sa afle Militia. Si cand se intampla sa fie luat la rost, o pereche de pantofi de piele, lucrati de mana, facea minuni intr-o vreme cand incaltamintea din magazine te tinea numai pana acasa ori pana la prima ploaie. Era epoca asa-zisilor "pantofi de mort', pantofi pe care nu-i puteai incalta decat o data, dar nici atunci sa mergi departe cu ei.

Dupa revolutie, cizmarul clandestin a iesit la lumina si, asemenea altor ucenici scoliti de Costanel Bahnean sau de Petru Calancea, a inceput o afacere. Intai de unul singur, vanzand pantofii din usa in usa. Muncea zi si noapte, nu i se mai deosebea pielea din palme de pielea pantofilor. Doar piele, precizeaza patronul. In Vicovu de Sus nici ageamiii nu fac incaltaminte din alt material decat din piele. Daca ar aparea vreunul cu o masina de turnat papuci de plastic, ar fi dat afara din sat – ca nimeni nu-i spune oras Vicovului de Sus. Pe urma si-a luat niste masini la mana doua din Italia si s-a extins. A transformat magazia din curte intr-o fabricuta, Icosil, in care acum muncesc paisprezece angajati. De toti ar fi douazeci si patru, dar ceilalti sunt in concediu, mai ales de maternitate. In Vicovu de Sus natalitatea intrece in crestere industria incaltamintei. Si asta pentru ca potenta este o trasatura de breasla, sustine mos Petru Calancea, dandu-se exemplu chiar pe sine, fara modestie, in vreme ce altii pun sporul demografic pe seama pocaitilor.

Patronul firmei Icosil n-are in pod, asemenea maestrului sau, o colectie de modele. Lui i le concepe un designer din Suceava, absolvent de Arte Frumoase. Ii plateste trei sute de euro pe un model. E putin, dar asa merge piata. Artistul e nevoit sa lucreze si in Germania, doua luni pe an, in agricultura. De altfel, mai toti cizmarii din Vicovu de Sus fac anual un stagiu de doua luni in agricultura Germaniei fiindca acasa nu castiga decat salariul minim pe economie si, la unele firme, cate un bonus de patru-cinci perechi de pantofi pe an.

Salariile sunt mici pentru ca veniturile firmelor sunt mici. Aproape toata materia prima e adusa din import si asta ii cam strange la portofel pe patroni. In Bucovina vezi mereu turme de oi sau de vite pascand pe dealuri, in formatii ilizibile, dar pieile autohtone nu ajung la cizmari fiindca in Romania nu exista decat doi procesatori si amandoi platesc prea putin, taranii nu umbla jumatate de tara cu pielea in bat ca sa obtina pe ea mai putin decat ii costa biletul de tren. Pe de alta parte, tabacariile mici din zona sunt tot mai putine si nu pot scoate piei nici atat de bune si nici atat de multe cat cer cizmarii vicoveni. Constantin Schipor se straduieste, dintr-un soi de patriotism pe care nu vrea sa si-l ascunda, sa procure din zona macar jumatate din materia prima. Scoate cam doua sute de perechi de incaltaminte pe zi, ceea ce nu stimuleaza prea tare pielaria din Bucovina.

Cand comanda cate un lot de piei, micul si mijlociul fabricant de pantofi din Vicovu de Sus face mai intai cateva perechi de pantofi de proba, inainte de a se apuca sa prelucreze tot lotul. In caz ca pielea nu e buna, sa o poata da inapoi furnizorului. Schipor are metodele lui de testare. La inceput facea el, cu mana lui, cateva perechi de incaltaminte si le dadea unor angajati sa le poarte. Dar i s-a intamplat, si nu o data, chiar daca introdusese clauza de confidentialitate in contractele de munca, sa vada ca modelul pe care il pregatea el pentru productie aparea la vanzare in magazinele concurentei. Spionajul economic e in floare la Vicovu de Sus, mai ales ca pantofariile sunt una langa alta si nu trebuie decat sa tragi cu ochiul peste gard. Ca sa nu mai pateasca asa ceva, patronul da prototipurile numai la neamuri. Sa le poarte prin colb, prin apa, prin iarba, pana li se taie picioarele. Dar cel mai bun pilot de incercare este Victor Motrescu, postasul. Nici nu se putea pilot de incercare mai potrivit pentru testele de uzura. E prieten de incredere, nu l-ar trada.

Dupa Constantin Schipor vine a patra generatie de cizmari: copiii lui, Maria-Sorina si Marius. Doar baiatul mai mare, Ion, s-a aruncat mai departe de cizmarie, si-a deschis o firma de transporturi.

Marius Schipor a absolvit Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative. Maria-Sorina a facut studii economice la Iasi. Cu diplomele universitare in buzunar, amandoi s-au intors acasa, la cizmarie. Meseria au invatat-o de mici, de la tatal lor, dar au facut si cate un curs, asa ca sunt acum cizmari calificati si au siguranta zilei de maine. "Eu ma ocup in principal de aprovizionare si de desfacere, spune Marius Schipor, iar Sorina de contabilitate. Dar cand avem comenzi sau cand lipseste cineva intram amandoi la bancul de lucru, intra si tata, muncim cot la cot cu angajatii'.

De cand a inceput criza, profitul a scazut la jumatate, pantofarii cam bat pasul pe loc. Afacerea merge sontac-sontac, dar merge, pentru ca oamenii au nevoie de incaltaminte oricand, indiferent de vreme si de vremuri. "Orice-ar fi, cizmaria nu moare. Dar nu ne-ar strica o mana de ajutor tocmai acum, spune Marius Schipor. Nu cerem bani, ci legislatie economica adecvata, ca sa ne putem dezvolta. Ca de la noi, de la intreprinzatorii mici si mijlocii vine salvarea. Ca mic intreprinzator n-am beneficiat niciodata de vreo facilitate acordata de vreun guvern. Am dezvoltat aceasta afacere pe credite de consum luate in aceleasi conditii ca oricare cetatean care vrea sa-si cumpere o casa, o masina.'

Marius are 27 de ani. De cand era mic a auzit povestea cu IMM-urile spusa pe toate vocile la toate posturile de televiziune. In naivitatea lui de copil i se parea ca intr-o zi chiar o va vedea pe zana cea buna a IMM-urilor cum se desprinde din cerurile Parlamentului si loveste cu bagheta facilitatilor economice in fabricuta de pantofi din curtea casei. A crescut mare, povestea asta e spusa in continuare de marii basmuitori ai tarii, dar el nu mai crede. Strange din dinti si merge mai departe cum poate, bate tara in lung si-n lat cu pantofi in portbagaj. Si nu se impaca deloc cu ideea ca traieste intr-o tara in care se fac atat de multi pantofi, dar atat de putini pasi inainte.