Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ Unitatea: Poliţia mun. Petroşani
■ Nume: BODEA MARCEL SORIN
■ Data naşterii: 25.05.1987
■ Cetăţenie: Română
■ Născut în: Călan, jud. Hunedoara
■ Domiciliat în: mun. Petroşani, jud. Hunedoara
■ Semnalmente: 1,10 - 1,30 m; 35 kg.; ochii albaştri; păr blond, corpolenţa atletică, faţa rotundă.
■ Motiv urmărire: Dispărut în împrejurări suspecte
■ Fapta: Urmărit naţional din 12.05.1997
Detalii: La data de 05.04.1997 a ieşit în faţa casei pentru a se juca cu alţi minori. La scurt timp, acesta le-a spus celorlalţi minori cu care se juca că se va duce pe dealul din apropierea cartierului Bosnia unde se află şi poligonul de tragere, pentru a căuta cartuşe trase.
■ Îmbrăcăminte: bluză trening culoare albastră cu dungi negre pe umeri şi în zona pieptului; pantalon din catifea neagră; ciorapi din lână, culoare albă; cizmuliţe din cauciuc, culoare albastră, cu o dungă galbenă în partea superioară, mărimea 21; fes culoare verde cu două dungi negre.
Mezinul familiei
Fişa de dispariţie a unui copil e o înşiruire seacă de litere şi cifre. Între “corpolenţă atletică” şi “faţă rotundă” nu e loc pentru nicio emoţie. E doar o lucrare repartizată unui poliţist care a învăţat de la alţii că empatia dăuneză grav carierei şi că fiecare dosar trebuie tratat la fel. Într-un maldăr, pe-un colţ de birou, fără favoritisme şi sentimentalisme ieftine. Trei hârtii adunate între două coperţi de carton, ce Dumnezeu!, doar nu e un copil ascuns acolo, n-ar putea să respire prins într-un dosar. E doar celuloză, cerneală şi niciun indiciu, mama lui de copil!
Marcel Bodea avea 9 ani şi 10 luni când a dispărut. Elev într-a III-a, era pe la mijloc cu învăţătura, între fruntaşii şi codaşii clasei. Mai avea un frate şi o soră, mai mari decât el cu 1 şi, respectiv, 3 ani. Când a dispărut Marcel, copiii se aflau în vacanţa de primăvară.
“Înainte de vacanţă”, îşi aminteşte mama băiatului, Armina Bodea, “a fost o întâmplare cu învăţătoarea. Cineva a pus un băţ în dreptul băncii lui, şi ea s-a împiedicat în el. L-a bătut învăţătoarea şi a venit foarte supărat acasă, dar de la întâmplare şi până la dispariţie a durat o săptămână şi ceva”. Ar fi putut pleca de acasă copilul, numai din pricina unei palme primite la şcoală? Mama lui e convisă că nu, Marcel “era un copil mai zvăpăiat, avea multă energie şi mai făcea şi prostii. Se mai bătea cu copiii pe afară, la joacă. Şi îi plăcea să lucreze, îl vedea pe taică’su săpând în grădină şi, după ce pleca el la muncă, se ducea şi el să sape. Eu îi spuneam să stea cuminte, iar el zicea să-l las în pace, că lui îi place. Era neastâmpărat. Dar era un copil foarte apropiat de mine, mai mult ca de taică’su. Când se juca taică’su cu el nu-i plăcea, mă striga şi-mi zicea că nu-l lasă în pace. Era un copil mămos, tot timpul venea lângă mine în pat şi se punea cu capul pe mine. Asta înseamnă că mă iubea mult, dar şi eu îl iubeam... Poate mai mult ca pe ceilalţi, fiindcă era cel mai mic. Şi semăna cu mine. Nu că i-aş fi iubit mai puţin pe ceilalţi doi, dar între mine şi el era o legătură mai specială, poate şi pentru că era foarte apropiat de mine”.
Mama, detectivul principal
Şi-a văzut ultima oară copilul în după-amiaza zilei de sâmbătă, 5 aprilie 1997. În jurul orelor 18:00, Marcel a ieşit pe stradă, la joacă. Copiii au povestit apoi că el a plecat, spunând că se duce se adune cartuşe din poligonul aflat pe dealul din apropiere. După două ore, văzând că nu se întoarce acasă, părinţii, ajutaţi de vecini, au început să-l caute. Au mers şi la spital în acea seară, crezând că Marcel a fost poate victima unui accident. Nu l-au găsit. Au anunţat imediat Poliţia din Petroşani, cerând ajutorul. “Poliţia nu a făcut mare lucru”, îşi aminteşte mama. “Spuneau că trebuie să treacă 30 de zile ca să fie dat în urmărire generală... În schimb, m-au trimis să mă duc să-l caut la Bucureşti, că a plecat cu trenul, că aşa fac toţi, ziceau poliţiştii. Eu le-am spus că nu cred aşa ceva, că nu avea de ce să plece. De la Poliţie, am mers acasă plângând. Nu ştiam ce să mai facem. Singurii care puteau să ne ajute nu au făcut-o. Atunci, am început să ne căutăm băiatul pe cont propriu, am plecat prin gări şi am lăsat acolo fotografia lui. După câteva zile de la dispariţie, am mers şi la Bucureşti şi am lăsat o poză şi la poliţia din gară. L-am căutat prin canalele din Bucuresti, în jurul Gării de Nord şi Basarab, iar de acolo am mers la Poliţia Capitalei şi le-am spus ce am păţit. Un domn de acolo, nu mai ştiu cum îl cheamă, mi-a spus să mă întorc acasă şi să merg la Deva, la poliţia judeţeană (n.r. – IJP Hunedoara). Mi-a dat două nume de comisari, acum nu mi le mai aduc aminte... După două zile, m-am dus la Deva şi le-am povestit ce mi-au spus cei de la Petroşani. Cu mine de faţă, cei de acolo au sunat şi i-au certat pe cei de la Petroşani. Şi, până să ajung eu acasă, deja veniseră, să ia amprente, să măsoare... Nu ştiu ce mai găseau, pentru că trecuse aproape 2 săptămâni, iar eu făcusem curat prin casă. N-au făcut cercetări şi în altă parte, dar acolo, în curtea noastră... M-am gândit atunci că gata, de acum îl vor căuta. Dar au plecat, spunându-mi mie să merg să-i anunţ, dacă mai aflu ceva...”
Verificarea soldatului
În ciuda telefoanelor primite de la judeţ, poliţiştii de la Petroşani s-au ţinut de cuvânt: l-au dat pe băieţelul de 9 ani în urmărire naţională abia la 12 mai 1997. Adică, la o lună şi o săptămână după dispariţie. În lipsa altui sprijin, mama a continuat să spere că poliţia îi va găsi băiatul. Şi, de fiecare dată când, întâmplător, mai afla ceva, se ducea conştiincioasă să informeze şi Poliţia. “La ceva timp după dispariţie, am auzit un zvon. Un militar care făcea armata la Petroşani şi care mai lucra, cu unitatea, pe la gara CFR, l-a căutat pe fratele meu, care era angajat acolo, să îi spună că ştie unde este Marcel, că l-a văzut la o ţigancă din Lupeni si că ea l-ar ţine forţat acolo. Militarul acesta ştia cum îl cheamă pe frate meu, ştia cum mă cheamă pe mine şi pe ceilalţi doi copii ai mei. Imediat ce am aflat asta, am anunţat poliţia. Dar a durat luni de zile până l-au cercetat pe militar, pentru că, îmi spuneau, nu aveau aprobarea celor de la armată. L-am căutat singură pe acel militar, era cazat într-o clădire din gara Petroşani. De loc era de undeva, de pe lângă Curtea de Argeş... L-am întrebat de unde ştie tot ce a spus şi mi-a răspuns că are o gagică ţigancă acolo şi că de la Marcel ştie toate datele. Mai mult, eu nu am putut să scot de la el. Am mers la Poliţie, să-i întreb dacă s-au dus la Lupeni, la ţigancă, şi mi-au spus că au fost, dar că nu au găsit nimica. Merseseră după câteva luni de când îi anunţasem eu... Mă gândesc că între timp copilul meu putea să şi dispară de acolo, dacă acel militar le-o fi spus că a fost anunţată poliţia...”
Căutările la mănăstiri
Dacă, într-o zi, copilul tău ar dispare, cât de departe ai fi în stare să mergi, ca să-l găseşti? Până la capătul lumii şi mai departe de el. Însă fiecare zi ce trece micşorează lumea unei mame de copil dispărut. În fiecare dimineaţă, ea se trezeşte la marginea lumii, dincolo de capătul ei, cu mâine goale. Şi caută în continuare, deşi abia mai vede împrejurul ei, din pricina durerii. “Într-o zi”, povesteşte Armina Bodea, “a venit un bărbat la întreprinderea unde lucra soţul meu şi i-a spus unei cunoştinţe că l-a văzut pe copil la Mănăstirea Turnu din judeţul Vâlcea. Spunea că l-ar fi găsit un calugăr, seara, în gară, plângând, şi l-a luat cu el. Ne-am dus la Mănăstirea Turnu, dar stareţul de acolo nu a lăsat pe nimeni să vorbească cu noi. Am plecat fără niciun răspuns şi, întrebând pe drum dacă mai e vreo mănăstire prin zonă, am ajuns la stareţul Mănăstirii Stănişoara. Când l-am găsit, tocmai se pregătea să urce la mănăstire. L-am luat cu noi cu maşina până unde am putut urca, şi de acolo am mers pe jos, povestindu-i ce ni s-a întâmplat şi cum am fost primiţi la Turnu. Iar el ne-a spus să ne întoarcem la Turnu, că şi lui i se pare că l-ar fi văzut acolo pe băiat, cu ceva timp în urmă. Am ajuns la Stănişoara, am plătit pomelnic şi nişte slujbe pentru Marcel, iar stareţul ne-a dat şi de mâncare, apoi ne-am întors la Turnu. Stareţul de acolo era în faţa mănăstirii, parcă ne aştepta. Ne-a spus din nou că nu e copilul acolo şi s-a purtat urât cu noi. Am plecat, iar pe drumul spre casă am trecut şi pe la Mănăstirea Cozia, unde am lăsat o fotografie cu Marcel unui călugar, rugându-l să anunţe poliţia, dacă îl vede. Ajunsă acasă, am făcut o scrisoare la Episcopia Română şi, după ceva vreme, am primit un răspuns în care-mi spuneau că au verificat în mănăstiri, dar nu au găsit nimica. Răspunsul nu m-a convins, dar nu aveam ce face şi m-am resemnat”.
Casa de copii
Un copil dispărut înseamnă trei foi de hârtie, câteva zeci de rânduri, o poză, semnalmente, semne particulare. Un caz în lucru. Printre alte zeci. Copilul-caz. Copilul care n-are bunul simţ să vină singur acasă şi să-ţi ceară ţie iertare, poliţistule, că ţi-a ocupat un colţ de birou, că ţi-a distras atenţia o dată pe săptămână, când aranjai dosarele, când ţi-a scăpat o pată de cafea pe coperta lui, pe colţul pozei ce s-a întipărit în mintea mamei.
“Poliţia... Nu ştiu cât de mult l-au căutat”, mărturiseşte Armina Bodea. “Am apelat la ei odată, să sune la Poliţia din Bistriţa-Năsăud, pentru că cineva îmi spusese că l-a văzut la televizor pe Marcel şi că ar fi într-o casă de copii de acolo. N-am aşteptat verificările lor, am plecat înspre Bistriţa-Năsăud. Când am ajuns, m-am dus la poliţie şi am intrebat dacă au fost sunaţi de colegii lor din Petroşani. Mi-au spus că nu i-a sunat nimeni... Însă doi domni poliţişti au fost foarte amabili şi au venit cu mine pe la casele de copiii. Nu l-am găsit pe Marcel şi m-am întors foarte dezamagită acasă. Mai ales pentru că descoperisem că Poliţia din Petroşani nu anunţase Poliţia din Bistriţa, chiar dacă eu îi rugasem măcar cu atât să mă ajute... De asta am spus întotdeauna că nu au facut mare lucru pentru a mă ajuta să-mi găsesc copilul. De caz s-a ocupat un domn, Stoica Liviu. Singura dată când m-au chemat la poliţie a fost când au găsit un copil care murise în Oltenia, mai demult. Mi-au arătat nişte poze şi m-au întrebat dacă nu este copilul meu, deşi nici măcar nu semăna. În rest, mă mai anunţau, o dată pe an sau la doi ani, de la Deva (n.r. – IJP Hunedoara) că nu au găsit nimic.
Acum câţiva ani au venit să-mi ceară nişte poze pentru portretul robot (n.r. - îmbătrânirea imaginii) care nu s-a făcut nici până azi. Am întrebat acum de ce nu s-a făcut şi mi s-a spus că nu erau clare pozele. Dar nu au venit să-mi ceară altele sau măcar să-mi spună că nu s-a putut face... Ei întotdeauna mă întrebau pe mine dacă am mai aflat ceva şi, dacă am aflat, să le spun şi lor. Şi, când le spuneam ce aflam, dura câteva luni să cerceteze un lucru pentru care le dădeam date concrete”.
Visul şi iluzia
În 17 ani, dosarul dispare de pe colţul biroului. Cuminţit, copilul, rămas veşnic la 9 ani şi 10 luni, intră în evidenţa pasivă, apoi într-un fişet unde nu mai umblă nimeni, decât atunci când rafturile sunt golite, spre tocătorul de hârtie, pentru a face loc altor dosare. Mama oboseşte. Nu mai sună, nu mai deranjează, nu se mai agaţă de speranţe. Stă la marginea lumii, cu mâinile goale, implorându-l pe Dumnezeu. “Am avut, într-o noapte, un vis cu el, că este la Mănăstirea Frăsinei din Vâlcea”, povesteşte Armina Bodea. “M-am dus până acolo, cu soţul, fratele şi cumnata mea. Mănăstirea arăta ca în visul meu, dar pe el nu l-am găsit acolo. Soţul şi fratele meu chiar au urcat acolo, sus, unde femeile nu au voie. Noi am rămas la mănăstirea de jos şi am plătit tot felul de slujbe, că Dumnezeu poate îl va aduce înapoi.”
În noiembrie 2013, cumnata Arminei a găsit pe facebook un tânăr despre care ea spunea că seamănă cu cei din familie. În decembrie l-a convins să vină la Petroşani. Acel tânăr a crescut prin orfelinate, însă are trecută o mamă în certificatul de naştere şi, prin urmare, nu are cum să fie el copilul pe care Armina Bodea îl caută de 17 ani. A venit în casa lor de patru ori până acum, iar mama lui Marcel ar vrea din toată inima să creadă că e fiul lui. E la capătul puterilor. Dar, dacă greşeşte şi nu este el? Uite, are acelaşi semn la ochiul stâng, dar el nu-şi aminteşte nimic de părinţii şi despre fraţii lui, deşi avea aproape 10 ani când a dispărut. Pentru ea, să se încreadă în ceea ce-şi doreşte din toată inima, ar însemna să se întoarcă de la marginea lumii. Şi cum să facă asta, când fiul ei adevărat ar putea fi încă acolo, cu ea în inima lui, căutând-o, la rându-i?
“Am anunţat Poliţia despre acest băiat”, spune Armina Bodea. “Am povestit cum l-a găsit cumnata mea şi tot ce s-a întâmplat. Mi-au promis că vor face cercetări. Dar, după 3 luni, nu am primit niciun răspuns concret...”
Ajută-l pe Marcel să citească mesajul mamei lui!
 |
| Dacă îl recunoaşteţi pe tânărul din imagine sau aveţi informaţii despre această dispariţie, vă rugăm să ne contactaţi. Nota red. Îmbătrânirea imaginii, aşa cum ar arăta băieţelul dispărut astăzi, a fost realizată de artist criminalist Florin Lăzău – IPJ Bihor. |
Imaginează-ţi că nu ştii nimic de copilul tău o zi. Şi că acea zi se multiplică, ca un coşmar, la nesfârşit. Se termină vara, încep ploile şi tu nici măcar nu ai habar dacă el e adăpostit, pe undeva. Dacă îi foame, dacă-l doare ceva, dacă-l înveleşte cineva înainte de culcare. Imaginează-ţi cum ţi se împietreşte inima în aşteptare şi cum orice zâmbet care ţi s-ar rătăci, întâmplător, pe chip, naşte apoi în suflet rana vinovăţiei, pentru că ţi-l aminteşti şi ştii că n-ai dreptul, în lipsa lui. Imaginează-ţi nopţi la rând în care vorbeşti singură şi cu el, rugându-l să-ţi spună măcar dacă trăieşte. Implorându-l să-ţi apară în vis. Imaginează-ţi durerea prin care trec, zi de zi, mamele copiilor dispăruţi. Iubeşte-ţi copilul, ai grijă de el şi dă o mână de ajutor acestei mame, pentru ca scrisoarea ei să ajungă la fiul pe care-l caută de 17 ani!
“Dragă Marcel,
Îţi scriu aceste rânduri în speranţa că tu le vei vedea şi le vei citi.
Sunt mama ta care te iubeşte foarte mult împreună cu toată familia.
Dacă inima mea ar putea vorbi, cât am plâns de dorul tău, zi şi noapte, neîncetând să sper că, într-o zi ne vom revedea din nou...
În aceşti 17 ani de la dispariţia ta, te-am căutat acolo unde cineva spunea că te-ar fi văzut sau că ar fi auzit că ai fi. Întotdeauna plecam cu speranţa că te vom găsi. Dar când ajungeam acolo şi nu te găseam, mă întorceam foarte dezamăgită. Şi o luam de la capăt, să te căutăm din nou, ori de câte ori aflam ceva.
Marcel, dacă vei citi acest mesaj, să ştii că noi te iubim din tot sufletul şi te aşteptăm din nou acasă. Pentru mine, ca mamă, nu pot să spun în cuvinte prin ce am trecut în aceşti 17 ani. Am suferit enorm şi încă sufăr în continuare, până când tu nu te vei întoarce acasă.
TE IUBESC MULT ŞI TE AŞTEPT CU MARE DRAG. Mama”
