Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De câte ori am încercat să-mi povestesc propria viaţă, am avut sentimentul că e prea devreme şi că lucrurile – deşi s-au petrecut – nu sunt definitiv aşezate. Mi se părea că oricând e posibil un recurs. Am trăit o anumită senzaţie, de repetiţie generală, înaintea unui spectacol care întârzia.
În 1990, am pus pe hârtie câteva amintiri din viaţa mea. Prezentul tumultuos urca însă autoritar în paginile mele. Nu aveam impresia că interesul cititorilor pentru viaţa mea ar putea fi acelaşi ca în anii în care, pentru "Manifest pentru sănătatea pământului", "Iubiţi-vă pe tunuri", "Rezervaţia de zimbri", "Totuşi iubirea" şi "Sunt un om liber", se spărgeau geamurile la Librăria Sadoveanu, iar Securitatea umbla după cei care făceau rost de cărţi şi urmărea traseele pe care circulau copiile unor poezii din acele cărţi.
Am mai încercat să scriu în câteva rânduri povestea vieţii mele. M-am simţit ca un arheolog cutreierând prin propria memorie. Şi mi-am dat seama cât de cinic se uită trecutul la noi. Nepăsător şi cinic. Şi intratabil.
Într-o discuţie cu poetul şi gazetarul Marius Tucă, în care eu văd o conştiinţă cuprinzătoare a momentului şi vocaţia de a continua marile demersuri ale adevăratei prese româneşti, din toate timpurile, am ajuns din nou la un capitol sensibil al îndeletnicirilor mele: nevoia de a-mi povesti viaţa.
Am reluat fragmentele trecute şi m-am apucat să retrăiesc momentele pe care le cred semnificative din cei 66 de ani pe care, iată, îi împlinesc. Nu mă mai simt ridicol vorbind despre mine, cum mi se părea că aş putea să apar în faţa unor oameni mai în vârstă, care vedeau un individ cu vârstă incertă lăudându-se cu fapte şi pilde ale propriei existenţe.
Va trebui să înţeleg, într-o zi, şi să accept că pasul mai mic, elanurile mai temperate, poftele mai măsurate şi imprevizibilităţile mai previzibile reprezintă propria bătrâneţe. Da, nu mai sunt un om tânăr. Da, memoria mea înapoi e mai lungă decât imaginaţia mea înainte. Impulsurile de pe cartela de viaţă s-au împuţinat. Cândva, nu mai ştiu exact când, încercam să număr anii pe care-i am de trăit şi, la un moment dat, mă încurcam, atât de mulţi şi torenţiali erau. Mă izbeam cu imaginaţia de un fel de infinit arogant. Acum, vai, încep să cred că ştiu mai bine viitorul decât trecutul. Mai bine şi mai în detaliu.
De aceea, temător de uitare şi doritor de retrăiri, îmi provoc voluntar această arheologie. E ca şi când autorul ruinei supravieţuieşte propriilor dărâmături. Şi construieşte alte ruine.
Încep, aşadar, în noua publicaţie, cea de duminică, a Jurnalului Naţional, cartea mea de memorii, "Viaţa lui Adrian Păunescu, povestită de Adrian Păunescu". Arheologia îşi scrie arheologul.
