Asediaţi de bâtele cu lămpaş

În iunie 1990, Universitatea a fost epicentrul terorii. Iar Facultatea de Geologie a fost printre primele victime ale acelui tsunami de violenţă. După "evenimente", laboratoarele vandalizate, sălile de curs şi amfiteatrele au rămas năclăite în duhoarea pestilenţială a ortacilor care şi-au deşertat acolo maţele mai degajaţi decât ar fi făcut-o într-un closet public. Vă prezentăm mărturiile a doi bucureşteni care s-au aflat atunci în "punctul zero": la Universitate.

Profesorul universitar Theodor Neagu, de la Catedra de Paleontologie, este unul dintre cei care s-au confruntat cu minerii. De atunci, au trecut ani lungi care n-au reuşit să şteargă indignarea savantului obligat să asiste la umilirea celul mai important lăcaş de cultură al ţării. Profesorul este şi acum convins că minerii au fost coordonaţi de foşti securişti. "De unde să cunoască Bucureştiul atât de amănunţit indivizii ăia scoşi din văgăunile pământului? De aici, din Laboratorul de Paleontologie, priveam direct în Piaţă.

Aşa i-am văzut pe minerii adevăraţi, veniţi chiar din subteran, plini de praf şi transpiraţie. Dar şi alt soi de «mineri» îmbrăcaţi îngrijit şi curaţi. Mai să nu-ţi crezi ochilor: «minerii» spilcuiţi purtau salopete cu pantalonii călcaţi la dungă. Când am văzut vreo patru sau cinci inşi care băteau o femeie, am strigat la ei de aici, de sus. Mi-au zis: «Lasă, că venim şi la tine». Au venit, cam într-un sfert de oră. De lovit n-au îndrăznit să mă lovească. Dar biroul mi l-au distrus, după ce l-au jefuit. Au distrus colecţii de roci şi de fosile cu o valoare ştiinţifică inestimabilă, adunate în câteva generaţii. Indiferent că erau mineri adevăraţi sau «mineri» călcaţi la dungă, toţi au fost nişte animale. Iar ceea ce-i cu adevărat greu de acceptat, chiar şi după atâta vreme, este că şeful de atunci al statului le-a mulţumit în public barbarilor ăstora."

Mihai E. Popa este unul dintre cei care a trăit pe pielea lor infernul din 13-15 iunie 1990. Pe atunci era student la Facultatea de Geologie. Acum este doctor în ştiinţă şi lucrează tot acolo unde, acum două decenii, s-a întâlnit cu minerii trimişi de Ion Iliescu să planteze flori cu ranga şi cu bâta. Mineri care au fost la un pas să-l execute. A avut însă noroc şi a scăpat cu viaţă.

Jurnalul Naţional: Ce a fost aici, la Universitate, la 13 iunie 1990 şi apoi la 14 iunie.

Mihai Popa: Eram în anul I. La 13 am venit să-mi pregătesc materialele de laborator, căci a doua zi, pe 14, aveam examen la geologie fizică. Era prima mea sesiune de vară. Deci, pe 13 am fost aici, la facultate. Am văzut luptele de stradă din faţa Universităţii şi fugăreala dintre jandarmi şi manifestanţi. După părerea mea, au existat clar provocări: jandarmii s-au retras deliberat, pentru ca distrugerile apărute să justifice escaladarea represiunii ulterioare. Cred asta pentru că, de aici, din laborator, vedeam foarte bine întreaga zonă. În plus, înţelegeam altfel situaţia. Am făcut armata, ca elev T.R. (termen redus), la Băneasa, la Batalionul 43 - Securitate/Miliţie, sau UM 0396. Deci, trupele care alcătuiesc acum Jandarmeria. Am făcut armata acolo împreună cu toţi colegii mei de la Geologie.

J.N: Având o asemenea perspectivă asupra zonei, aţi sesizat ceva deosebit la 13 iunie?

M.P: Am văzut autobuzul care a luat foc, la fel ca şi celelalte maşini care au ars lângă Universitate. Dar n- am observat concret declanşarea incendiilor. Ulterior au apărut înregistrările unor convorbiri telefonice, care demonstrau că oamenii de la MI şi-au dat singuri foc la maşini. Dar n-am văzut asta cu ochii mei. Un lucru îmi este însă clar: dacă tu, pluton de jandarmi, dotat cu scuturi şi cu bastoane, vrei să-ţi aperi autobuzele, le aperi şi nimeni nu se apropie de ele. Am văzut lupta civililor cu forţele de ordine, dar şi unele ambiguităţi din comportarea jandarmilor. Lucru explicabil doar dacă au avut ordin să se lase bătuţi. Pe de altă parte, în Piaţa Universităţii a fost dislocată chiar unitatea la care eu am făcut armata şi mi-am văzut locotenentul la Teatrul Naţional. Cojocaru îl chema, dacă îmi amintesc bine. M-am liberat în iunie 1989, dar, în faţa Teatrului, mi-am recunoscut foşti colegi, băieţii de la trupă, care făceau stagiul militar complet şi nu se liberaseră. Asta însemna că UM 0396, fostul Batalion 43 de Miliţie-Securitate, a fost trimisă la Piaţa Universităţii. La Revoluţie, aceeaşi unitate s-a aflat în Piaţa Romană. Deci, asta a fost la 13 iunie.

Pe 14, am ajuns în Piaţa Universităţii pe la opt fără zece, pentru că la opt aveam examen. Aveam examen scris cu prof. Pauliuc. D-zeu să-l ierte, că s-a prăpădit. Venisem cu metroul şi primii mineri i-am văzut în Pasaj, care era deja plin. Am ieşit în Piaţă pe la ceas şi am vrut să intru în Universitate pe sub balcon. N-am putut, pentru că uşa era închisă. Apoi, am vrut să intru pe la Institutul de Studii Sud-Est Europene, din Bd. Elisabeta. Acolo am văzut o fată în şoc. Cred că fusese cel puţin bruscată, dacă nu chiar violată. Era în şoc, se uita fix şi nu reacţiona. O vedeam prin zăbrelele curţii interioare. Cred că era unul dintre studenţii rămaşi peste noapte în Universitate, ca să apere bibliotecile de eventuale incendii. Imaginea ei şi a minerilor care treceau pe lângă ea şi o scuipau m-a făcut să reacţionez. Am intervenit, s-a creat o busculadă, timp în care cineva mi-a văzut obiectivul aparatului de fotografiat, mulat dinspre interior pe fâşul ruxacului. M-au atacat, eu am răspuns. Între timp a apărut un individ, îmbrăcat civil, cu cămaşă călcată, care s-a şi prezentat. Nu mai ţin minte dacă a spus că este de la Securitate sau de la Poliţie. Dar sigur era ofiţer.

J.N: Ce era cu el?

M.P: Îmi amintesc că, după ce şi-a declinat această calitate oficială, mi-a zis: "Ai vrut Revoluţie, lasă că-ţi dau eu Revoluţie". Apoi a început să strige că m-a văzut cu o zi înainte, când aruncam cocteiluri Molotov în poliţişti.

J.N: Dar minerii?

M.P: N-am o mutra prea fioroasă, dar, probabil, m-au considerat deosebit de periculos. Motiv pentru care am fost arestat de patru mineri. Asta a şi fost norocul meu, că erau patru. Au fost ca nişte gărzi de corp care m-au apărat de alţi mineri ce voiau să mă linşeze. Dar nu m-au apărat din vreun motiv umanitar, ci pentru că eram ca o pradă de război: dacă ei m-au prins, tot ei aveau dreptul să mă şi execute.

J.N: Aşa hotărâseră ei?

M.P: Da. Eram student, aveam o geacă de piele neagră, purtam ochelari. Clar că eram "golan". În plus, îi luasem apărarea acelei fete, faptă la care se adăuga afirmaţia poliţistului-securist. Deşi civil, minerii ascultau de omul ăla ca de un şef. Mi-au luat buletinul, carnetul de student şi aparatul de fotografiat. Îl aveam la mine pentru că aşa făcusem şi la Revoluţie. Dar atunci, în iunie, am fost într-un pericol mai mare decât în Decembrie. Cei patru mineri m-au dus pe Strada Eforie, la sediul Poliţiei care devenise "comandamentul" minerilor. Acolo mai era doar un plutonier, la poartă, care-i tria pe cei "arestaţi" de mineri, şi chema dubele să-i ducă la Măgurele. Acolo am văzut bătăi monstruoase. Am văzut şapte-opt persoane, culcate cu faţa în jos, sub o scară. Toţi erau bărbaţi, şi bănuiesc, dar nu pot demonstra, că erau morţi. Erau aliniaţi pe jos, plini de sânge şi nu s-au mişcat absolut deloc cât timp eu am fost acolo.