Ce ne-am face fără ukulele şi Elefantul Nicu Alifantis?

Poveştile nemuritoare "Cântece de şemineu", îngrijite şi narate de Nicu Alifantis, continuă cu trei cântece foarte diferite, lovindu-se, amestecându-se cu înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că Elefantul cântă divin. A minunii care ne-a făcut pe noi, pe pământeni, să ne izbim cu tâmpla de stele, călătorind la clasa întâi spre fericire!  

Nicu Alifantis ne-a dezvăluit astăzi cum i-a dat de cap unui instrument mic, cu patru corzi: ukulele. Nici degetele nu-i încăpeau pe corzi, da­ră­mite să şi cânte! Dar cum Grecul e grec, minunea s-a întâmplat! Ar­tis­tul se miră şi la această oră de această reu­şi­tă, dar, în acelaşi timp, nu-şi poate închipui via­ţa sa fară ukulele. Nici noi nu ne putem în­ch­i­pui muzica frumoasă, tămăduitoare pentru sufletele chinuite de vremurile căcănii, fără Nicu Alifantis. Dacă el se întreabă cum ar fi via­ţa fără ukulele, eu vă pot răspunde la întreba­rea cum ar fi muzica fără Alifantis: fără un ochi!  

"«Cântec cu marinar» este acea poveste din ciclul celor trăsnite, semnate de Du­mi­tru Radu Popescu, de care vorbeam în urmă cu câteva zile. Ea este singura normală, în sensul că nu e scurtă, iar na­ra­ţiu­nea e ceva mai dezvoltată. Povestea este foarte hazlie, cu atât mai mult cu cât vor­beşte despre un marinar care cântă la con­trabas, instrument care, în trupa de pe acest album, este o piesă de mare im­por­tanţă. Astfel am construit totul în jurul acestui instrument, dându-i un rol principal şi oferindu-i tot spaţiul necesar pentru a se desfăşura. Sigur că am avut şi cu cine pentru că Adrian, contrabasistul, deşi foarte tânăr, este foc de talentat şi cu foarte mult haz, ceea ce m-a ajutat foarte tare. Voi mai vorbi despre el peste câteva zile. Este una dintre puţinele piese pe care le-am finalizat în studio. M-am bu­cu­rat foarte tare când am terminat-o, pen­tru că a devenit o poveste foarte frumos ambalată.


SOŢIA L-A ÎNCĂRCAT EMOŢIONAL
«Cântec de victorie». Ei, bine, cântecul ăsta are o poveste specială. Poezia Anei Blandiana, cu titlul exact «Victorie», mi-a plăcut foarte mult de când am citit-o acum câţiva ani şi am copiat-o în calculator. Tare mult îmi place cum scrie Ana Blandiana. Totul e atât de plin de emoţie şi de feminitate, încât, ca bărbat, mă simt copleşit. Am încercat de câteva ori să o pun pe note şi de fiecare dată n-a ieşit mare lucru, aşa că am lăsat-o deoparte. La începutul lunii noiembrie, când mă pregăteam să intru în studio şi îmi făceam inventarul pieselor pe care aş vrea să le pun pe album, am regăsit poezia şi aşa, fără nici o intenţie, cu chitara în mână, am început să mă joc. Recunosc, mă gândeam la Anca, soţia mea, cu drag, aşa, pur şi simplu, fără nici un motiv special. A ieşit din prima cântecul! Eram foarte încântat, cu atât mai mult cu cât Anca a fost cea care m-a încărcat emoţional şi m-a ajutat să-l fac. L-am mai cântat o dată, şi încă o dată, şi am hotărât că va fi pe disc. A doua zi am înregistrat ghidul şi, după câteva zile, am început să o îmbrac orchestral. După ce Mihai Neniţă a tras vioara, cântecul a căpătat un uşor iz irlandez, ceea ce, recunosc, mi-a plăcut foarte tare. Nu vă ascund că, de ani buni, am o dublă obsesie: Irlanda şi Scoţia - două ţări preferate, în care de câte ori călătoresc mă simt foarte bine. Un bine de o anume natură pe care nu mi-l pot explica. Revenind la cântec, simţeam că lipseşte ceva şi am realizat că trebuie o anume percuţie care să-i dea culoarea ce-i lipsea. Am comandat pe net un Bodrham, o tobă tradiţională irlandeză. După câteva zile, am primit-o şi am înregistrat-o. Apoi am mai adăugat o tobă mare şi piesa a fost gata. În fine, asta a fost!... În altă ordine de idei, pe acest album sunt două cântece care vorbesc despre marinari şi poate că cineva se va întreba ce-i cu această obsesie a mea. Ei bine, nu e ceea ce credeţi, ci, pur şi simplu, explicaţia se află în mine, genetic. Toţi bărbaţii din familia mea au fost vaporeni. La mine asta e în sânge! Al treilea cântec despre care vă voi vorbi - «Cântec catren» - are, de asemenea, o poveste frumoasă. Poezia acestui cântec mi-a fost sugerată de prietenul Toca - Tocilescu - care, într-o bună zi, mi-a zis: «Uite o poezie genială a lui Brumaru... De ce nu faci un cântec?». Asta se întâmpla tot cu ceva timp în urmă şi, tot acum, după ce intrasem în lucru cu albumul, am compus-o într-o seară. Poezia era foarte scurtă, dar cu un text absolut genial. Oricum, trebuie să ne resemnăm. Aşa e Brumaru: genial! Trebuie să vă spun că pe Emil Brumaru îl iubesc foarte tare, cu atât mai mult cu cât, pe vremea când nu ne cunoşteam, a scris, pe o postfaţă a cărţii mele de poezii, atât de frumos şi cu atât de multă generozitate despre mine, încât m-a lăsat realmente fără grai. Săru' mâna ta, cu care-ai scris, poete!"


ÎNCĂ O POVESTE...
"În cele ce urmează, voi lua o mică pauză cu poveştile cântecelor mele şi vă propun să vă vorbesc despre un om deosebit, un prieten şi un artist cu totul şi cu totul special, care a făcut ca acest album să capete, şi prin prezentarea grafică, o formă deosebită. Este vorba despre artistul fotograf Răzvan Voiculescu. Cu Răzvan m-am cunoscut acum mai bine de 10 ani şi vă pot spune cu mâna pe inimă că, de fiecare dată, mă uimeşte, mă surprinde şi mă emoţionează prin tot ce face. E plin de poezie, de imaginaţie, de umor, e dornic de a experimenta, e novator, temerar, neliniştit, disperat de-a găsi frumosul, armonia, culoarea, echilibrul, detaliul, nevăzutul în orice. În plus, e perfecţionist, obositor de punctual şi enervant de parolist, dar întotdeauna plin de bune intenţii şi entuziast, iar rezultatele sunt absolut impresionante.

Într-o seară am fost la el să discutăm despre proiect, despre ce aş vrea, şi i-am pus să asculte şi câteva cântece, ce-i drept într-o fază de lucru. Printre ele era şi cântecelul cu îngeri. Asculta şi butona prin calculator. La un moment dat, mi-a arătat o imagine cu un înger şi mi-a propus să ilustrăm fiecare cântec cu câte o imagine. Mi-a plăcut de-am murit şi am acceptat fără să stau pe gânduri ideea sa. Apoi, din vorbă-n vorbă, s-a născut ideea chibritului de pe copertă. Am discutat despre portretele tuturor celor care participă la acest album, despre cum că ar fi frumos ca toţi să poarte pălării şi câte şi mai câte. La şedinţele foto ale artiştilor care participă pe album nu am putut fi prezent, pentru că aveam de înregistrat, dar mi s-a povestit că a fost foarte vesel şi că toată lumea s-a amuzat copios. Eram destul de înghesuiţi cu timpul atât eu, cât şi Răzvan, aşa că totul s-a desfăşurat cu o atât de mare viteză, încât nimeni n-a apucat să se dezmeticească."  


SFORĂIT ÎNREGISTRAT!
"Cel mai tare ne-am distrat la cele două şe­din­ţe foto ale mele, cea din studio de la Victor (n.r. - Victor Panfilov, maestrul de în­reg­is­trări) şi cea de la English Bar de la Hilton. În şe­din­ţa foto din studioul de în­re­gis­trări am terminat «Cântecul de iubire». Ce-o fi fost în capul meu cu acel ukulele nu ştiu nici până în ziua de azi. În pri­mă­va­ra anului tre­cut l-am cumpărat, pentru că îmi plăcea foarte tare şi îmi intrase în cap să am şi eu, ca tot omul, un ukulele. Cum ar fi viaţa fără uku­lele? Habar n-aveam să cânt la el, dar ştiţi cum e când ţi se pune pata!... Nici că se putea ceva mai groaznic. În primul rând, e un in­stru­ment mic, apoi are doar patru corzi, sunt altfel acordate decât chitara şi, după toate cele, nici nu-mi încăpeau degetele pe corzi. Da' eu, nu şi nu, în­că­pă­ţânat, nu m-am lăsat! Tare mândru am fost de mine! În acea şe­di­n­ţă foto în care, timp de două ore, am cântat un singur cântec la ukulele, Răzvan aşezat pe jos, în studio, a făcut poze cât a făcut, după care a adormit şi a început să sforăie uşor. Bineînţeles că Victor, care nu putea să rateze un astfel de moment, l-a înregistrat. Dacă ci­neva nu crede, poate să vină să asculte. Lă­sând deopar­te gluma, sunt mândru de tot ce-a făcut Răzvan pe acest album şi, cu recunoştinţă, îi mulţumesc!"