Covorul fermecat s-a născut în Persia

Un million, două milioane, trei milioane... Aşa cum istoria omenirii se măsoară în ani, tot aşa istoria Persiei se măsoară în noduri. De lână şi de mătase, alcătuind împreună ceea ce astăzi numim "covoare persane".Opere de artă, dar şi mărturii ale unui trecut altfel învăluit în ipoteze şi mister.

Se poate spune pe bună dreptate că una dintre cele mai frumoase şi valoroase descoperiri din epoca bronzului este din... lână! Este vorba despre cel mai vechi covor din lume, datat undeva la începutul anilor 500 înainte de Cristos, descoperit în inima Siberiei, în Valea Pazirik. Păstrată aproape intactă datorită condiţiilor climaterice deosebite, urzeala încă viu colorată reprezentând căprioare şi cai persani este cea mai îndepărtată mărturie a uneia dintre cele mai vechi tradiţii ale omenirii, producţia de covoare.

Departe de a reprezenta luxul de acum, covorul a fost la începuturile sale doar un mod de a izola din punct de vedere termic corturile triburilor nomade. Aşezate direct pe pământul îngheţat sau fierbinte, dar şi pe pereţii aflaţi în calea vânturilor, covoarele de astăzi au fost iniţial un mijloc de supravieţuire. Abia apoi nevoia de frumos a făcut ca suprafeţele realizate din lână de oaie sau de capră să capete şi valori estetice.

Timpul şi imaginaţia omului le-au transformat în adevărate opere de artă, întocmai ca tablourile sau sculpturile celebre, cu nimic mai prejos decât acestea. Apoi, au căpătat şi o nouă valenţă o dată cu folosirea lor pentru rugăciune în credinţa musulmană, astfel încât nu poţi spune Persia, Iranul de astăzi, fără a aminti de covoare, ca parte integrantă a istoriei şi a culturii. Aşa cum nu se poate vizita Iranul fără o escală în Isfahan, poate capitala neoficială a producţiei de covoare persane.

În orice fabrică ai intra, există două senzaţii care se împletesc perfect pe timpul şederii. În primul rând una vizuală, şi anume că ai pătruns într-un fel de tunel al timpului, găsindu-te cu sute de ani în urma datei afişate de calendarul la zi. În al doilea rând una auditivă, ţăcănitul sacadat al uneltelor metalice pe firele urzelii fiind singurele sunete care îţi însoţesc paşii prin ateliere. Dar mai există ceva deosebit.

Este şi bucuria culorii care îţi dezmiardă privirea, în contrast evident cu austeritatea încăperilor concepute parcă pentru a-ţi arăta că ţesătura nu este nici mai prejos şi nici mai presus de om, este o prelungire a acestuia. Şi spusă de Ahmad, bătrânul coborât parcă din poveştile celor 1001 de nopţi, teoria de mai sus capătă valenţe de necontrazis.

Colorat cu seva plantelor, dar şi a insectelor, învăluit încă în stranii mistere transmise din generaţie în generaţie, covorul persan nu a fost niciodată un simplu obiect. El a însemnat artă, tradiţie, istorie. De aceea, nu întâmplător, în multe case - şi nu numai în Iran - covorul ţesut din milioane de noduri este cea mai valoroasă posesie.