Credeţi că 1 Decembrie trebuie să rămână ziua României?

La 1 Decembrie se împlinesc douăzeci de ani de când Unirea Transilvaniei cu România (1918) se aniversează ca zi naţională. Jurnalul Naţional începe astăzi o campanie de presă în care pune în dezbatere însemnătatea acestei sărbători.

Sunt invitaţi să-şi spună părerea istoricii, personalităţile publice, artiştii, dar şi cititorii ziarului nostru. Merită evenimentele petrecute la 1 decembrie 1918 să fie sărbătorite ca fiind cele mai însemnate din istoria României? Ce însemnătate şi ce mesaj mai are Marea Unire pentru noi cei de azi? Sunt întrebări la care aşteptăm răspunsurile, opiniile şi comentariile dumneavoastră.

Oficial, 1 decembrie a fost declarată zi naţională prin Legea nr. 10/1990, aprobată de Parlament la 31 iulie 1990 şi publicată în Monitorul Oficial la 1 august 1990. În timpul regimului comunist ziua naţională a fost aniversată la 23 august, când se sărbătorea minicinos "revoluţia comunistă", de fapt schimbarea alianţelor într-al doilea război mondial. Anterior anului 1948, românii îşi aveau sărbătoarea naţională la 10 mai - "Ziua Regatului".

Tradiţional, în România ziua naţională a fost marcată de festivism organizat la vârful puterii şi în favoarea ei. După 1990 s-a încercat continuarea manifestaţiilor de amploare. În doar două decenii însă s-au pierdut spiritul şi emoţia sărbătorii, înlocuite de ceremonii nu mult deosebite de întâlnirile electorale.

În primii ani postdecembrişti, ceremonialul s-a desfăşurat în "oraşul Unirii", la Alba-Iulia, unde au fost organizate şi parade militare. Atmosfera sărbătorească a fost stricată de multe ori de incidente de natură politică, atât guvernanţii, cât şi liderii opoziţiei fiind ţinta diverselor provocări. De ceva vreme, programul dedicat zilei naţionale a fost mutat în Capitală, unde momentul central al ceremoniei constă în parada militară. Acţiuni de mică anvergură au loc şi în oraşele reşedinţă de judeţ, marcate de discursuri ale demnitarilor locali şi, uneori, de defilări ale militarilor. Mai ales în anii pre-electorali, autorităţile locale şi partidele politice amenajează de 1 decembrie corturi de unde distribuie gratuit sărmăluţe şi ţuică fiartă, pentru a-i gratula pe românii ieşiţi din case.
Aceasta să ne fie, oare, marea sărbătoare naţională?

10 Mai, Ziua Regatului
Până în 1947, sărbătoarea naţională a fost 10 Mai, când se aniversa "Ziua Regatului". La 10 mai 1866 Carol I a intrat în Bucureşti şi a fost înscăunat principe, după o călătorie cu peripeţii din Germania. Ulterior, ziua de 10 mai a intrat în mitologia naţională, independenţa fiind proclamată, simbolic, tot la 10 mai, în 1877.
În Bucureşti, an de an, festivităţile de 10 Mai se derulau după acelaşi program, având ca spaţiu de desfăşurare Calea Victoriei, Piaţa Palatului Regal (acum Piaţa Revoluţiei), Palatul Cotroceni şi Aleea Patriarhiei. Pretutindeni în această zonă se arborau drapele tricolore, iar balcoanele se împodobeau cu ghirlande de stejar, covoare şi flori. În vitrinele prăvăliilor se aşezau portretele suveranilor şi tricolorul.
Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sosiţi din provincie pentru a-l vedea pe "vodă".
Membrii Casei Regale, însoţiţi de politicienii de rang înalt traversau oraşul dinspre Palatul Regal spre Patriarhia Română în caleşti şi automobile. Aici începeau propriu-zis festivităţile, prin oficierea unui Te-Deum.

Ce ne spune istoria despre ziua de 1 Decembrie 1918
Rădăcinile zilei naţionale se regăsesc în urmă cu 92 de ani, la sfârşitul primului război mondial. Iniţial, anul 1918 părea să nu aducă nimic bun pentru România. La Bucureşti funcţiona un guvern pro-german susţinut de regimul de ocupaţie, iar Capitala ţării fusese mutată temporar la Iaşi, unde se aflau regele şi cei mai importanţi politicieni. Ţara îşi pierduse şi tezaurul, confiscat de regimul revoluţionar care preluase puterea în Rusia. Însă prima veste bună avea să vină tot din est. La Chişinău, deputaţii basarabeni din Sfatul Ţării au cerut ajutorul armatei române pentru a stăvili dezordinea care domnea în Basarabia după ce bolşevicii cuceriseră puterea.

Iniţial, basarabenii îşi declaraseră independenţa faţă de Rusia, însă nu au putut controla teritoriul. Trebuiau să reziste şi acţiunii naţionaliştilor ucraineni, care militau pentru înfiinţarea unui stat al lor, care să includă şi Moldova de la est de Prut. În cele din urmă, Sfatul Ţării a votat unirea cu România, la 28 martie 1918. Au cerut autonomie, precum şi doi miniştri în guvernul de la Bucureşti.
După destrămarea Imperiului Rus, în toamna anului 1918 s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar, copleşit de înfrângerile de pe câmpul de luptă şi de criza economică. 

Primii care s-au mişcat au fost bucovinenii. Astfel, la 27 octombrie 1918 s-a întrunit la Cernăuţi Adunarea Naţională a Românilor, care a solicitat unirea cu românii din Transilvania şi Ungaria. La acel moment liderii bucovinenilor erau destul de rezervaţi privind alipirea la România, având de înfruntat şi presiunea naţionaliştilor ucraineni. Neputând controla dezordinea generală care se instalase în provinciile Imperiului Austro-Ungar, liderii românilor bucovineni au cerut ajutor militar guvernului de la Iaşi, spre nemulţumirea ucrainenilor.
În cele din urmă, Congresul General al Bucovinei a votat unirea cu România, la 28 noiembrie 1918.

După trei zile, la 1 decembrie, ultima provincie românească s-a unit cu ţara, prin rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia. La 31 octombrie, politicienii transilvăneni înfiinţaseră Comitetul Naţional Român pentru a stabili soarta provinciei, afectată de dezordinea generală din Imperiul Austro-Ungar. Maghiarii au încercat să evite desprinderea Transilvaniei, oferind statut de autonomie teritoriului. Însă Iuliu Maniu a refuzat ferm, susţinând principiul "separării depline" de Ungaria. Comitetul Naţional Român a convocat la 1 decembrie Marea Adunare Naţională din întreaga Transilvanie, unde erau chemaţi să participe 1.228 de delegaţi.

A fost ales oraşul Alba-Iulia, în amintirea lui Mihai Viteazul şi a martiriului lui Horia, Cloşca şi Crişan. Maghiarii au sabotat fără succes desfăşurarea adunării, care a însumat 100.000 de participanţi. În urma lucrărilor, conduse de Gheorghe Pop de Băseşti, s-a emis rezoluţia unirii necondiţionate cu România. Pentru o perioada s-a menţinut o autonomie tranzitorie, provincia fiind condusă de Consiliului Dirigent.

După război, Marea Unire s-a aniversat la 1 decembrie, când ultima provincie locuită de români s-a alipit Regatului României. Sărbătoarea naţională a rămas însă tot 10 mai. Ziua de 1 decembrie n-a fost marcată în mod special, având acelaşi statut ca şi 24 ianuarie, când se aniversa "Unirea cea mică".
În primii ani ai regimului comunist, despre Unire nu se amintea nimic, întrucât s-ar fi discutat şi despre alipirea Basarabiei (atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) la România. Discursul naţionalist din perioada lui Nicolae Ceauşescu a recuperat sărbătoarea Unirii, fiind stimulate cercetările istorice despre acest eveniment.

23 August, "revoluţia antiimperialistă"
La 23 august 1944, pe când trupele sovietice erau deja la vest de Prut, Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu şi a dispus ruperea alianţei cu Germania nazistă. România se alătura Naţiunilor Unite şi, implicit, Uniunii Sovietice. În scurt timp, trupele Armatei Roşii au intrat în Bucureşti, începând procesul de sovietizare. Imediat după sfârşitul războiului, liderii Partidului Comunist au început să acorde zilei de 23 august o însemnătate mai importantă decât sărbătorii naţionale, 10 mai.
După detronarea lui Mihai, la 30 decembrie 1947, ziua naţională a României a devenit 23 august.
Propaganda oficială a înlăturat contribuţia regelui şi a apropiaţilor săi la înlăturarea lui Ion Antonescu. Odată cu venirea lui Ceauşescu, discursul despre 23 august suferă o nouă mutaţie, prin eliminarea rolului sovieticilor.

Atât în "perioada Dej", cât şi în "epoca Ceauşescu", ziua naţională a fost sărbătorită cu mare fast, atât în Capitală, cât şi în localităţile de provincie. Muncitorii erau scoşi din fabrici pentru a defila pe străzile oraşelor, având asupra lor pancarte cu mesaje de pace şi de preamărire a partidului şi conducătorilor comunişti. După programul oficial, manifestanţii profitau de ziua însorită de vară pentru a participa la serbări cu mici şi bere. În ultimii ani ai "epocii Ceauşescu" însă, s-a renunţat la parade militare. Acestea au fost înlocuite cu spectacole omagiale pe Stadionul 23 August şi adunări festive ale oamenilor muncii, impuse în toate fabricile, uzinele şi instituţiile culturale din România.

Spuneţi-vă părerea
Merită evenimentele petrecute la 1 Decembrie 1918 să fie considerate cele mai importante din istoria României şi să fie celebrate ca atare? Ce însemnătate şi ce mesaj mai are România Mare pentru noi, cei de astăzi? Spuneţi-vă părerea despre însemnătatea zilei de 1 Decembrie alături de istorici şi personalităţi publice. Aşteptăm răspunsurile, opiniile şi comentariile dumneavoastră la adresa de email: 1decembrie@jurnalul.ro sau pe adresa redacţiei: Piaţa Presei Libere, nr. 1, corp D, etaj VIII.