Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Fraţi preoţi! Cuvântul lui Wilson, ca o trâmbiţă de Sfânt Arhanghel cu poruncă dumnezeiască zguduind şi trezind, doborând şi ridicând, cu putere irezisti-bilă, străbate lumea întreagă şi întronează pe veci pretutindenea în cuprinsul lumii şi între toate popoarele: democraţia" - Ziarul "Românul", Arad, 18 februarie 1919
Un popular cântec ardelenesc, apărut se pare în tulburările lui 1848, exprima încrederea în ajutorul divin dat românilor. "Căci şi Dumnezeu e-un bun român", repeta refrenul lui argumentul raţiunilor inimii. După logica minţii şi injustiţia fără previzibil sfârşit, doar Dumnezeu putea izbândi. De-ar fi avut şi Cel de Sus tot visuri de român...
Citind istoria, metaforic s-ar putea spune că în iarna lui 1918-1919 Dumnezeu a fost un bun român! Altfel pare cu neputinţă ca dintr-o ţară ciuntită, ce-şi pierduse capitala şi tezaurul în război, să renască România Mare.
DIN RUINA IMPERIILOR
În agonia războiului au sfârşit şi ultimele imperii. Peste ruinele lor s-au configurat tinere state naţionale. Idei romantice precum drepturile istorice, drepturile deosebite meritate de naţionalitatea dominantă, mesianismul naţional ori strategia frontierelor naturale au fost pilonii lor. Exemplar pentru această parte a Europei e cazul României Mari.
La începutul anului 1918, situaţia Regatului României părea catastrofală. O ţară cu capitala plecată, în pribegie, la Iaşi. Un popor ce-şi pierduse tezaurul naţional depozitat, tocmai din motive de siguranţă, la Moscova. Sorţii războiului au tras-o însă la mal. În disputele iscate de temeiul noilor graniţe statale, România a intrat sub semn norocos. Prin aplicarea principiului modern al "autodeterminării naţiunilor", propus de preşedintele american Wilson, era îndreptăţită să aspire la rotunjirea "Principatelor Dunărene" – Moldova şi Ţara Românească – cu alte cinci mari provincii: Transilvania, Banatul, Basarabia, Bucovina şi Dobrogea.
În virtutea temeiului istoric şi al frontierelor naturale, fiecare dintre aceste regiuni era disputată cu alţi vecini. În vreme ce patrioţii români vorbeau de o reînviere a statului creat de Mihai Viteazul în hotarele Imperiului Daco-Român, patrioţii maghiari îşi clamau "drepturile istorice" până la "hotarul sfânt al Carpaţilor" pe linia Regatului Ungar al Sfântului Ştefan. Slovacii, sârbii şi bulgarii făceau apel, de asemenea, la o "vârstă de aur" a istoriei lor când se chemau stăpânii unor mari regate cu misiuni civilizatoare ori bastioane ale creştinătăţii. Argumentele vechimii şi statorniciei în calea "barbarilor venetici" se vehiculau în statele din sud-estul Europei ca-n "marea de latinitate" românească.
FRAŢII DE PESTE PRUT
Deosebit a fost cursul evenimentelor în fiecare provincie ce şi-a declarat unirea cu România. Spectaculoasă a fost, bunăoară, istoria Basarabiei. Urmare a anarhiei revoluţionare ruse din toamna lui 1917, provincia s-a declarat independentă. Un Sfat al ţării şi-a conferit funcţia de adunare reprezentativă. Opţiunea primă a lui a fost încorporarea Basarabiei într-o viitoare Rusie "federală şi democrată". Primejdia "înghiţirii" de Ucraina şi tulburările bolşevice i-au făcut pe basarabeni să caute ajutorul trupelor române. Trei săptămâni după intrarea Armatei Române în Basarabia, cereau unirea cu ţara. "De azi înainte şi pentru totdeauna" declarau, la 28 martie 1918, membrii Sfatului Ţării unirea Basarabiei, "ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove".
Totdeauna în cărţile de istorie paginile Unirii au fost file de glorie ale marelui ideal împlinit. Despre graniţele stropite cu sânge de vecini pătimaşi nu s-a mai povestit. Nici neîmplinitele visuri ale făuritorilor ei n-au mai fost pomenite.
N-a fost necondiţionată nici amintita unire a Basarabiei cu România. Basarabenii ceruseră autonomie, doi miniştri în Guvernul României, "vot universal, egal, direct şi secret", reprezentare proporţională în Parlament. Încrezători în democraţia vremurilor ce le păreau faste, mai voiau românii de peste Prut "rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului", precum şi "libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti garantate prin Constituţie".
N-A FOST SĂ FIE...
În ziua Unirii, românii adunaţi în inima Transilvaniei au aclamat rezoluţia Adunării Naţionale. Dacă s-ar fi respectat punctele ei, cetăţenii României Mari ar fi fost la locuri de cinste printre noroadele lumii. În "regimul curat democratic" al noului stat român se visa a fi "desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagare a tuturor gândirilor omeneşti", "reformă agrară radicală", muncitorilor industriali să li se asigure "aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus", într-o "deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare"... Nici una dintre făcliile acestor visuri ce-au luminat drumul spre locul Marii Uniri n-a dăinuit.
Multe s-au scris apoi despre istoria norocoasă a unirii românilor. Cu bunele şi dezamăgirile ei. Argument apreciat de Conferinţa de pace de la Paris fusese, bunăoară, că ardelenii – mai învăţaţi cu politica serioasă şi mai cultivaţi – vor insufla deprinderi noi în Vechiul Regat. Dar, scrie austriacul W. Kolarz (1946), "pentru că în România «a guverna» înseamnă să faci avere, iar «a fi la putere» era identic cu acapararea privilegiilor economice, transilvănenii au trebuit să îndure nu numai lipsa libertăţilor politice, ci şi exploatarea financiară şi economică a regimului de la Bucureşti". În consecinţă, pe teritoriul noii Românii Mari au triumfat metehnele ţării vechi.
Marele bărbat Wilson
În zilele tulburate de conflicte cu maghiarii şi sârbii în aşezarea graniţelor vestice ale României Mari, "Românul" din Arad a fost ziarul Marelul Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. Prin cititorii săi dascăli şi preoţi, sunt popularizate, în sate şi târguri, personalităţile politice şi ideologia vremii. Iată prezentarea făcută preşedintelui american Wilson (foto), care a impus principiul autodeterminării naţionale, pe baza căruia s-au constituit gărzile, delegaţiile şi adunările naţionale ce-au decis facerea României Mari. "Wilson dimineaţa joacă o partidă de golf având de parteneră pe soţia sa. După aceea începe lucrul, care ţine ziua întreagă. Seara merge la teatru, însă nu în loc rezervat pentru el, ci singur îşi scoate bilet ca oricare alt muritor. Wilson se interesează şi de cel mai mic lucru şi-l studiază temeinic. A învăţat să scrie la maşină şi scrie aşa de repede, încât nu-l întrece nici un scriitor la care aceasta-i meseria. Din motivul acesta n-are lipsă de stenograf, notiţele şi le face singur, chiar şi scrisorile care se transmit guvernelor străine, precum şi alte scrisori oficiale şi telegrame. E interesant cum a cultivat Wilson în tinereţile sale oratoria. Tatăl său a fost presbiter şi fiul său putea să stea în biserică. Aici urca în amvon şi în faţa băncilor goale îşi încerca rostirea şi gesturile."URMEAZĂ
Singurele fotografii din ziua Unirii i se datorează lui Samoilă Mârza, fotograf originar din comuna Galtiu. Pentru că în Sala Unirii n-a fost primit, a fotografiat mulţimile de români.
Citește pe Antena3.ro
