Cum se scriu poveştile cu rimă

Am fost acasă la Zâna Poveştilor. Sub bagheta ei magică m-am rostogolit în timp, în Copilărie. Cât am stat acolo, o bufnicioară albă şi pufoasă m-a scrutat cu ochii ageri, oiţa creaţă cu clopoţel auriu a stat cuminte pe un fotoliu, gata-gata să pască poezioarele care zburau din cărţile Zânei. Căţeluşi, ursuleţi şi tot felul de muţunache, păpuşi de multe feluri au ascultat povestea din spatele Poveştii.

Raiul pe care am încercat să-l descriu este casa scriitoarei Passionaria Stoicescu, autoarea atâtor poezii şi poveşti care au încântat şi continuă să încânte copilăria multor prichindei. O Zână a Poveştilor, pentru că orice poezie a sa are la bază o întâmplare, o poveste a cuiva sau ceva.

"AM UN DOCTORAŞ..."
Cum se face mic un om mare, cum se joacă el de-a licuricii şi de-a toate gingăşiile pământului, cum reuşeşte să se coboare la mintea copiilor pentru a-i ridica pe ei la înţelesul lucrurilor? Acestea şi multe alte întrebări i le-am adresat autoarei şi am aflat cum a dat naştere unei minunate lumi pe înţelesul şi bucuria celor mici.
De mică potrivea bine cuvintele. Când avea 5 ani, Passionaria Stoicescu s-a îmbolnăvit de scarlatină. Revenindu-şi dintr-o febră foarte mare, doctorul Negrescu, cel care o îngrijea, i-a zis: "Ghici ce ţi-am adus eu!". Fetiţa nu l-a lăsat să îi arate ce i-a adus: "Dar eu o să-ţi spun acum ceva şi ghici cine este: Am un doctoraş/ Tare drăgălaş/ Când Passica-i bolnăvioară/ El n-o lasă ca să moară!". Frumos este că doctoraşul avea cam 150 de kilograme, povesteşte scriitoarea.  

GENE CU INSPIRAŢIE
A publicat poezii în revistele de copii ale vremii, Luminiţa, Arici Pogonici, mai târziu în revista Flamura Prahovei, apoi în Luceafărul, fiind participantă la cenaclul lui Eugen Barbu. Prima carte de poezii pentru copii a publicat-o la 21 de ani, "Lume mică, lume mare", iar peste trei ani i-a apărut volumul de versuri pentru cei mari, "Zăpezile de jertfă", dedicată soţului, Andrei Ivanov, pofesor universitar de limba rusă.
Nu a ştiut clar că se va apleca atât de mult spre literatura pentru copii, dar avea conştiinţa că va scrie. Povesteşte de unde a avut dragostea de carte şi de scris. "Provin dintr-o familie care are de-a lungul anilor o sumedenie de învăţători: mama mea a fost învăţătoare, bunicii din partea tatălui învăţători, o mătuşă din partea tatii a fost secretara lui Iorga şi directoarea Liceului de Fete din Cernăuţi, e vorba de Cecilia Stoenescu. Toate acestea şi-au pus amprenta asupra mea, genele au existat. Dinspre partea tatii se zice că mă trag din Cuza, străbunicul ar fi fost un fiu nelegitim al lui. Dacă asta e numai o poveste, n-am avut niciodată curiozitatea şi ambiţia să cercetez, dar aşa, ca poveste, îmi place. Bunica dinspre mamă era din Gropenii de Brăila şi s-a măritat la 13 ani cu un grec din Salonic. În volumul de poeme şi caligrame «Interogativul consecvent», apărut la Cartea Românească, am un poem în care spun astfel: «Bunicul meu era din Salonic/ şi iarna totdeauna mi-a fost frig». Sunt o pătimaşă, o mediteraneană, sunt cu nişte încărcături de intelectualitate şi de dragoste de copii atât de deosebite încât să mă ajute să fi scris. Dar dacă nu aş fi citit enorm, dacă nu aş fi avut o mamă cu darul povestitului, dacă ea nu ar fi fost învăţătoare, dacă ea nu m-ar fi canalizat spre nişte lecturi potrivite şi spre creaţie, dacă n-aş fi avut nişte profesori excepţionali de limba şi literatura română, aşa cum am avut parte la şcoala Pedagogică din Buzău, unde am învăţat şi m-am format, n-aş fi fost Passionaria Stoicescu de astăzi. Profesorului meu de română din şcoala Pedagogică i-am şi dedicat cartea «Limba română are ochii albaştri». Sunt de formaţie filolog, am fost o viaţă şi redactor de carte, dar sunt şi învăţătoarea Passionaria Stoicescu. Am avut şansa să fiu pentru puţin timp învăţătoare şi de aceea m-am întors întotdeauna spre copii cu darul meu de carte." Prima carte a dedicat-o copiilor din Sihlea de lângă Râmnicu-Sărat, cărora le-a fost învăţătoare.

MODELUL MIRCEA SÂNTIMBREANU
Ce model a avut între scriitorii pentru copii? "Pe Mircea Sântimbreanu! L-am adorat pentru ironia, pentru deschiderea, jovilitatea, spontaneitatea pe care le avea nu doar în faţa copiilor, căci a fost profesor de istorie şi la un moment dat a fost chiar coleg cu mama mea, dar şi ca redactor de carte. A fost redactorul celor mai frumoase cărţi ale mele la Editura Albatros. Prima carte pe care profesorul de română din şcoala generală mi-a pus-o în mână a fost «Sub lupă» a lui Mircea Sântimbreanu. El mi-a zis: «Ia vezi cum scrie scriitorul ăsta şi, dacă îţi place, scrie şi tu ca el!»", spune autoarea. A încercat să nu-şi dezamăgească modelul de scriitor şi nu numai că a reuşit, dar a făcut-o cu vârf şi îndesat.

CREDE ÎN POEZIA CU RIMĂ
Cât de greu îi este să scrie pe palcul celor mici şi cum face transpunerea în vârstă? "Eu fiind poetă, cele mai multe cărţi ale mele sunt de poezie. Mi s-a părut cel mai greu să scrii poezie pentru cei mici şi să fie adevărată poezie. Potrivire de cuvinte de rime care să sune bine poate face multă lume. Problema este cum transpui metafora pe înţelesul copilului, pentru că ea trebuie să fie prezentă acolo. Contează ce corespondenţe fericite găseşti în lumea înconjurătoare care să-i sugereze copilului un anume comportament. Uite cum îi fac eu cunoştinţă copilului cu ploaia: «Zâna ploaie,/ De nu ştii,/ Are patru bidivii,/ Un nor roz şi unul gri/ Şi-ncă doi mai cenuşii». 
Este foarte delicat lucrul acesta. Pentru că este un joc de-a coborâtul şi urcatul foarte rapid. Cobor la mintea lui ca să-l urc la înţelegerea mea, la ceea ce vreau să priceapă şi să-i rămână în minte. Cred în poezia cu ritm şi rimă. Nu e vorba de ceva plăcut, ci mai ales de funcţia mnemotehnică. Îi rămâne uşor în minte. Foarte puţini copii intonează o poezie, ci o cântă. Dar cum se face că şi la 70 de ani un om mai ţine minte o poezie de la 6 ani? Datorită rimelor", a răspuns poeta.
După absolvirea facultăţii, Passionaria Stoicescu a fost repartizată la Editura Univers, dar din cauza dosarului pătat a trebuit să se mulţumească cu Editura Litera, şi nu redactor de carte cum trebuia, ci doar corector. Mama ei fusese dată afară din Partidul Comunist, iar scriitoarea trăgea acum ponoasele. După o vreme la Litera, a întâlnit-o un fost profesor şi când a auzit s-a mirat foarte tare. Cum el avea o funcţie mare la direcţia pentru cultură a vremii a trimis-o la Editura Ion Creangă.   

"SĂ SCRII O POVESTE DESPRE NOI"
Autoarea povesteşte întâmplări care au la bază intenţiile nu totdeauna bune ale unor oameni dar pe care, prin talentul ei, scriitoarea a reuşit să şi le întoarcă într-un bine de care acum este mândră şi fericită. "La Editura Ion Creangă am scos cele mai frumoase cărţi pentru copii. Redactorii de acolo, colegii mei, au fost foarte aspri cu mine. Au crezut că trebuie să le demonstrez că sunt şi redactor de carte, şi autoare. Când am scris «Pană de gaiţă şi poveştile ei», după care s-a făcut şi un disc la Electrecord, o colegă – n-am să-i dau numele – mi-a spus: «Cartea ta nu e completă. Îi lipsesc două poveşti: povestea lacrimilor de crocodil, pentru că vreau să ştiu de unde vin, şi povestea redacţiei noastre. Treaba ta cum faci, strategia ta de povestitor! Dar să ştii că fără aceste două poveşti cartea ta nu pleacă la tipar». Am fost bucuroasă peste ani să aflu că unul dintre reputaţii scriitori de literatură pentru copii la ora aceea, Valdimir Colin, scrisese şi el o poveste a lacrimilor de crocodil. Ei, a mea era cu totul alta, era şi actuală, era un îndemn la spălatul pe dinţi, erau acolo un aligator şi un caiman, intervine şi povestea păsării pluvian care le curăţa dinţii, era amintit şi zooparcul Băneasa, unde copiii se duc şi vizitează animalele exotice. Am trecut cu bine asta. Apoi am făcut şi povestea redacţiei, care este aşa. Eram patru: poetul Gh.D. Vasile şi trei fete: Delia Damirescu, mitică şi delicată, Ioana Ricus, înaltă şi suavă, şi eu, mai dolofană. Ce poveste am născocit eu? M-am gândit la un arici, pentru că Gh.D. Vasile era nepieptănat, mereu botos şi cu toane, exact ca un arici. Am scris povestea ariciului Ţepoşilă. Ariciul, care locuia în pădure, este recompensat pentru unele fapte bune de cele trei zâne: zâna mică, locuind într-o alună cât o mărgică, zâna înaltă, locuind într-o alună mai mare decât cealaltă, zâna grasă, locuind într-o alună pântecoasă. Zânele îi dau ariciului o umbreluţă de ploaie şi, trebuie să recunoaştem, animalele au blană, dar el cu ţepii lui cum să se apere de ploaie? Dar el e un egoist şi nu dă umbreluţa nimănui, râde de celelalte animăluţe plouate. Pentru asta, Soarele, Vântul şi Ploaia se răzbună şi îi iau umbrela. În pădure apar tot felul de umbreluţe, ciupercile. Aricul se răzbună pentru că nu mai găseşte umbrela dată de zâne, o tot o caută pe jos şi parcă întreabă: «N-aţi găsit umbrela mea de la zâne?», şi se repede la ciuperci, le mănâncă, le ia în ţepi. Le-a plăcut grozav povestea mea. În schimb, Anamaria Smighelschi, ilustratoarea cărţii, căreia i-am povestit cine sunt cele trei zâne, ne-a desenat după chipul nostru în carte şi i-a făcut şi aricului un chip care semăna cât de cât cu Gh.D. Vasile. M-am dus şi i-am spus: «Cum îţi place ariciul ăsta? Nu crezi că seamănă cu tine?». S-a comportat, bineîţeles, ariceşte: «Ce e porcăria asta?». I-am pus ilustraţia deasupra biroului, pe perete, dar n-a rezistat mult timp acolo."

VOIA SĂ FIE ACTRIŢĂ
Cele două poveşti cerute de colega aceea au intrat pe discul înregistrat la Electrecord, în total patru, citite de actori, iar una dintre ele, rostită chiar de autoare. De ce au vrut aşa editorii? Pentru că Passionaria Stoicescu recită foarte frumos şi citeşte cu intonaţie frumoasă. Asta vine dintr-o veche pasiune a sa, teatrul. A dat examen înainte la teatru, dar a picat la proba de mimă. Foarte amuzantă este însă o întâmplare din vremea examenelor la actorie.
"Mătuşa la care stăteam la Bucureşti era surdă şi nu-şi dădea seama că eu recit cu voce tare. Stătea pe Strada Plantelor într-un bloc cu baia şi bucătăria la comun. Se cerea o probă de fabulă, iar eu învăţasem «Vulpea liberală». N-am înţeles de ce Grigore Alexandrescu, care altfel suna muzical, aici avea un final împiedicat: «Adio, sunt bolnav/ M-am înecat c-un os». Şi repetem în faţa oglinzii de la baie ca să spun cât mai clar. N-aveam de unde să ştiu că lumea făcea coadă la baie şi auzea doar un «Adiooo!», că pe ăla îl spuneam tare. S-a făcut un comitet de bloc şi s-au dus la mătuşa mea şi i-au zis: «Dragă, cine este această nebună care vrea să-şi ia zilele la noi în baie? N-ai declarat-o la întreţinere, nu, nimic». Mătuşa, care era de pe vremea poveştilor siropoase cu omoruri din amor, avea 80 de ani, i-a dat o telegramă mamei: «Vino urgent, Passi se omoară din amor! Stop». Şi a venit sărăcuţa mea mamă de la Buzău. La plecare îmi dăduse 400 de lei care erau bani mari pe vremea aceea. Când am văzut că am picat la proba de mimă cu 0,75, am zis «Nu mai vreau teatru». Atunci, cu cele 300 de lei rămase, am ieşit de la probă, am intrat la florăria de la Cireşica şi am izbucnit într-un plâns nervos şi de eliberare şi am zis: «Daţi-mi de 300 de lei». Florăreasa s-a speriat pentru că firul de garoafă costa 3 lei, cum să-mi dea 100 de garoafe? «Poate vreţi o jerbă?» «Nuuu!», am zis. Mi-a pus 100 de fire în braţe şi am ieşit plângând. Acelea trebuiau să fie florile primite de la spectatori dacă aş fi devenit actriţă. Mi le-am făcut eu cadou atunci", ne-a povestit scriitoarea. Dacă nu i-a părut rău că nu a devenit actriţă? Iată ce le-a răpsuns unor elevi de la fosta ei şcoală din Buzăul natal: "Nu mi-am dorit să-mi fie viaţa film/ Să intre derbedeii pe 5 lei (...)/ Am rolul meu neprefăut şi viu,/ Un monolog de viaţă şi de moarte,/ Nu mi-am dorit să fiu decât o carte/ şi viaţa să mă scrie şi s-o scriu".

CEI DIN JUR, NEIMPRESIONAŢI
La cei 62 de ani, Passionaria Stoicescu se poate mândri cu opera vieţii ei: un fiu şi 42 de cărţi minunate. Scriitoarea care a vrăjit inimile multor copii cu poezioarele şi poveştile născocite de ea, care era aşteptată în şcoli cu serbări în care elevii spuneau montaje întregi numai din versurile sale, n-a avut bucuria ca fiul ei să îi înveţe vreo poezie când era mic. Acum e diplomat în Europa, şi nici fetiţa lui nu e prea atrasă de ceea ce scrie geniala sa bunică. Aşa cum spune o vorbă populară, croitorul nu prea are haine şi nici cismarul încălţări frumoase. În schimb, Passionaria Stoicescu va rămâne în istoria literaturii române cu miile de versuri rimate şi ingenios ritmate, alături de întreaga galerie de personaje pe care le-a creat din dragoste pentru copii.

Un gen neglijat

Scriitoarea este îngrijorată în privinţa viitorului literaturii române pentru copii, care este lăsată pe nedrept într-un con de umbră: "Din păcate, conducerea Uniunii Scriitorilor din România are nişte vârfuri prea academice, prea rafinate, oameni care au uitat joaca şi gustul copilăriei, îmi pare foarte rău să spun lucrul ăsta. De curând Ion Hobană a primit un premiu pentru cartea de copii cu un roman SF. Domul Nicolae Manolescu, fostul meu profesor, membru al Academiei, actualul preşedinte al breslei, este un mare scriitor şi critic, dar de ce nu are şi un suflet de copil? În «Scrisul şi cititul», el mărturiseşte că a citit încă de copil cărţi pentru oameni mari, lucruri înalte. De aceea imprimă această direcţie în literatura noastră, fără copilărie. Nici scriitorul Gheorghe Zarafu, care conduce Secţia Literatură pentru copii, nu are harul de a coagula în jurul lui autorii acestui gen". 


"Nu am avut o copilărie fericită, nici bucuria ca acele cărţi pe care le dedic unor oameni pe care îi ador să se bucure de ele, cu toate acestea scriu. Am dragostea celorlalţi copii. Sunt foarte solicitată la Buzău, unde sunt cetăţean de onoare. Am fost anunţată că Şcoala Normală din Buzău o să-mi ofere o diplomă de excelenţă pentru legătura neîntreruptă cu această şcoală"
Passionaria Stoicescu, scriitoare

La metrou

"Sapă Cârtiţa din nou
Alte linii de metrou.

Sfredeleşte cu mult zel
Pentru fiece tunel.

Patru galerii sunt gata;
Ţuşti! Metroul ca săgeata.

Căci Sobolul conductor
Se pricepe la motor."