Ediţie de colecţie: Ion Dolănescu

S-a născut în miez de iarnă, la 25 ianuarie 1944, în comuna Perşinari, lângă Târgovişte, într-o famile în care toţi cântau. Cântecul îl însoţeşte de când se ştie. “Dumnezeu mi-a dat acest har de când eram un copil. Cam la trei-patru case de noi stătea şeful de post, şi ne­vas­ta lui făcea pâine la cuptor şi mă punea să-i cânt. Aveam 3 ani atunci şi nu ştiam decât o strofă dintr-un cântec..." Citiţi şi: • Sărută pământul • Vis împlinit • Au, lele, vino-ncoa! • Cântece de voie bună • Talentul s-a moştenit • Un părinte model • Chemarea norocului • Cap de afiş • Cucule din Perşinari • Freamătul mesteacănului • Cvartet • Spectacolele unui rege • Dulceaţa dură • Inflexiuni • Corifeul

Crescut printre brazi şi fagi 

S-a născut în miez de iarnă, la 25 ianuarie 1944, în comuna Perşinari, lângă Târgovişte, într-o famile în care toţi cântau.

Deşi era doar o copilă de 14 ani, Gher­­­ghi­na, ma­ma solistului Ion Dolă­nescu, a fost ne­voită să se avânte în vâl­toarea vieţii. “După moartea bunicii mele, taica-mare, rămas văduv cu trei copii, a măritat-o pe mama care avea doar 14 ani, cu Radu, un învăţător dintr-un sat vecin. La 21 de ani, mama... a ră­mas vă­duvă, cu trei fete: Elvira, Leana şi Anica... Aşa i-a fost soarta. După ce au făcut o casă şi fântână-n curte, Radu, în­vă­ţătorul, om luminat, a murit răpus de tifos. Dar a trebuit să moară el ca să mă nasc eu!”, spune Ion Dolănescu.

“Vremea a trecut iar ma­ma s-a îndrăgostit de tata, Vasile, care îi făcea treabă prin curte, hotărât să-şi facă avere. Împreună au făcut cinci băieţi: Gheorghe, eu-Ion, Păun, Nicolae şi Constantin. Tata a plecat apoi în război, iar după ce s-a întors se purta foarte urât cu noi, în special cu fetele, surorile mele, din prima căsătorie a mamei. Am, aşa, o durere pentru ele! Dacă trăia tatăl lor ar fi fost îndrumate, ar fi avut altă soartă”, povesteşte cu tristeţe Ion Dolănescu.

Citește pe Antena3.ro

Un instalator care făcea reparații într-o vilă a găsit 30 de kilograme de monede de aur. Proprietarul nu știa ce comoară are în casă

  PASIUNE. Cântecul îl însoţeşte de când se ştie. “Dumnezeu mi-a dat acest har de când eram un copil. Cam la trei-patru case de noi stătea şeful de post, şi ne­vas­ta lui făcea pâine la cuptor şi mă punea să-i cânt. Aveam 3 ani atunci şi nu ştiam decât o strofă dintr-un cântec. Dar îi spuneam că dacă nu-mi făce o pâine a mea, nu cânt. Şi-mi cocea o pâinică, iar eu îi cântam. Am fost născut într-o familie în care mai tot timpul făceam haz de necaz. Mi-aduc aminte că atunci când era un vecin necăjit sau se certa cu cineva, eu imediat făceam un cântec, iar ei ştiau lucrul acesta”, continuă povestea îndrăgitul artist.

CROITORIE. De mic a preluat greutăţile vieţii şi a încercat să-şi ajute familia. “Biata mamă s-a zbătut singură, ne-a crescut singură, a încercat să ne ajute cum a pu­tut. Fiind prietenă cu preo­teasa din sat care ştia să coasă la maşină şi croia, mama a învăţat şi ea să coasă. A trebuit să înveţe meseria asta ca să ne crească pe noi şi eu am fost singurul care am învăţat să cos la maşină. Lucram mai ales înainte de Paşte şi de Cră­ciun când avea de cusut multe cămăşi şi izmene. Aveam 10-11 ani în perioada aceea. Nu ştiam de ce să mă apuc eu că nu aveam bani! O vară întreagă am îngrijit două vaci, le duceam la păscut şi am primit drept plată un stup de albine. Dar n-am avut parte de el. A trecut tata pe lângă el şi l-a înţepat o albină. A luat toporul şi... praful s-a ales de tot...”, îşi aminteşte Ion Dolănescu. “La 17 ani m-am angajat la Sfatul Popular din sat. Încheiam căsătoriile şi eli­beram certificate de deces. În acea perioadă, în sat era o doctoriţă care făcea naveta care m-a învăţat să fac in­jecţii. Îmi cumpărasem o bicicletă şi mergeam prin sat, pe la bolnavi, de se mira doctoriţa când venea! Am moşit chiar şi un copil”.

NAŞUL. Ion Dolănescu are peste 1.000 de fini. A botezat şi a cununat de când se ştie. “Primul meu fin a fost vărul meu, Gheorghiţă. Din primul meu salariu de la Sfat, mi-am luat un fâş, că se purta în acea perioadă şi i l-am dat finului meu, pentru că i-a plăcut foarte mult lui. Este o vorbă care spune că dacă ai ceva de la naş, ai toată viaţa. Şi aşa este, pentru că eu am purtat numele unui copil care murise iar naşa mea, Olga, m-a îm­bră­cat toată copilăria. Am avut o copilărie îndestulată de la această femeie căreia îi mu­rise băiatul şi pe care îl chema tot Ion”, îşi aminteşte artistul.

Citiţi şi: • Sărută pământul • Vis împlinit • Au, lele, vino-ncoa! • Cântece de voie bună • Talentul s-a moştenit • Un părinte model • Chemarea norocului • Cap de afiş • Cucule din Perşinari • Freamătul mesteacănului • Cvartet • Spectacolele unui rege • Dulceaţa dură • Inflexiuni • Corifeul 

 Ion Dolănescu şi Maria Ciobanu: S-a pus luna-n ciresar