Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O vedeam sosind iar la Rosenau cu mici daruri, pentru noi, umplând casa liniştită cu încântătoarea ei miresamă de ţigări şi de parfum şi desfătându-ne ochii iubitori, cu minunatele găteli şi frumoasele ei giuvaere, căci Charly avea pentru giuvaiere o dragoste mai presus de orice. Numai când eram călări nu o puteam suferi; chiar de atunci, teoriile şi îngâmfarea ei mustrătoare făceau din plăcerea noastră cea mai mare un adevărat chin. Charly era din acele fiinţe care pot, cu un singur cuvânt batjocoritor, să nimicească cea mai fierbinte însufleţire, să răpească lucrurului cel mai iubit tot preţul lui, sau să facă pe cea mai scumpă fiinţă să-şi piardă orice farmec şi, toate astea, cu un glas dulce şi blând ca o mângâiere. Părerea, bună sau rea, a lui Charly despre un lucru avea puterea unui decret.
Iată o istorioară, care o zugrăveşte: s-a întâmplat pe vremea când cea mai aprinsă năzuinţă a mea era de a fi pe placul lui Charly, o laudă din gura ei fiind mai nepreţuită decât rubinele. Charly admirase afară din cale, o oarecare poezie, după dânsa, cea mai frumoasă poemă ce fusese vreodată scrisă; autorul era, zicea ea, un geniu etc., şi pe când rostea acest verdict, vocea ei se făcea aşa de adâncă şi de înfrigurată, încât îţi atingea toate coardele inimii. Mă hotărâi pe dată să învăţ, pe dinafară, acea minunată poemă.
Era lungă şi scrisă în cea mai grea limbă clasică germană; - niciodată n-am învăţat uşor pe de rost, dar, din dragoste pentru Charly, mă muncii să memorez bucăţică cu bucăţică întoarcerea lui Charly, ca să-i arunc la picioare, prinosul dragostei mele. Charly se ivi iarăşi în anotimpul viitor, ca soarele când răsare la ceasul cuvenit, şi bineînţeles ardeam de nerăbdare să-i recit poema mea. Pentru aceasta, trebuia să aduc vorba despre chestiuni literare. Izbutii la urmă, dar când pomenii, cu inima svâcnind, despre vestitul poet, cât de adâncă îmi fu dzamăgirea când auzii pe fiinţa iubită rostind: “Ah! Ramolitul ăla bătrân! Nimeni nu mai citeşte azi, poeziile lui!”
Da, asta era Charly, din cap până în picioare... Însă, spre cinstea ei, trebuie să pomenesc aici, că în ceea ce priveşte pe mama, cred că a fost sinceră până la sfârşit. Chiar după ce s-au năruit tronurile şi după ce s-au fărâmiţat în bucăţi ţările de mult ştiute, când timpurile noi răsăreau în faţa celor două prietene, Charly, ajunsă ca umbra fiinţei ei de odinioară, tot se mai ducea la Coburg, să vadă pe mama, în prada deznădejdii, căci a trăit destul pentru a vedea nimicirea neamului ei din Rusia şi smulgerea din rădăcini a tuturor lucrurilor în care crezuse. Charly muri, cu un an înaintea ei, muri în chinuri, de cancer, boală care răpusese cu atâţia ani mai înainte pe tatăl şi mama ei.
A doua întâlnire cu prinţul moştenitor al României au loc la München - primăvara; parcă plutea în văzduh o tainică însufleţire.
Întâlnirea, după cât mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar de bună seamă, nici eu, nici surorile mele nu ştiam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult.
Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expoziţiilor de tablouri şi a teatrelor. München nu e mai presus de toate oraşele în această privinţă. Tânărul prinţ era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea; era într-însul ceva atât de tineresc, îl simţeai plin de o aşa stăpânită lăcomie de viaţă şi poate şi de oarecare slăbiciune. Parcă-ţi venea să-i netezeşti calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deştepta în tine o duioşie de mamă şi te cuprindea dorinţa să-i vii în ajutor. Eram mult prea tânără, eu însămi, pentru a avea vreo pricepere adâncă a lucrurilor; afară de aceasta, educaţia noastră era potrivită cu ideile din vremea aceea. Fuseserăm menţinute într-o desăvârşită necunoaştere a realităţilor vieţii, necunoaştere pe care nu mă pot împiedica s-o socotesc ca primejdioasă, ba chiar nemilioasă; era de fapt o educaţie întemeiată numai pe păreri şi înşelăciuni, o zugrăvire a vieţii, pe de-a-ntregul neadevărată. Poate că era într-însa o seninătate, pe care nu o vor cunoaşte niciodată fetele din ziua de azi, un fel de fericire naivă, dar oarecum nemiloasă; da, nemilos e singurul cuvânt potrivit; era un fel de prindere în cursă a nevinovăţiei, o adevărată orbire în privinţa vieţii aşa cum e, încât am fi putut să păşim spre oricare soartă cu ochii închişi şi cu încredere deplină.
Citește pe Antena3.ro
