El, cel cu inimă prea mare, şi-a trăit toată viaţa fără centură de siguranţă

Prin plecarea lui Adrian Pău­nescu, România pierde o par­te din ea. O parte genială, o parte care niciodată n-a stat cu privi­rea în jos. Adrian Păunescu a fost mai mult decât un poet. Mai mult decât un om al cetăţii. Adrian Păunescu a fost un simbol al sufletului românesc. Lângă Adrian Pău­nescu îţi dădeai seama că există alte dimensiuni, dimensiuni măreţe. Zborul lui era înalt, coleg cu vulturii. Dar şi mai important, el sădea di­men­siunile majestuoase ce-i carac­te­rizau fiinţa în dimensiuni mari şi pentru ceilalţi oameni. Vârtejul nu­mit Adrian Păunescu absorbea nu câ­ţiva oameni, ci zeci de mii de oa­meni în fiecare seară. Cenaclul de­ve­nise zvonul de libertate şi de înăl­ţime şi de visare şi de iubiri ade­vă­rate pentru tineri şi bătrâni, pentru copii şi maturi. Viaţa lui Adrian Pău­nescu s-a aflat mereu la punctul de fierbere şi a reuşit să mute punctul de fierbere şi în ceilalţi ro­mâni. Ce om superb pu­tea fi acesta care, în ultimul poem scris de sub perfuziile Te­rapiei Intensive, să se roage în ver­sul final tot pentru ţara lui! Ce om superb putea fi acest bărbat care, covârşit de boală, în ultima emi­siune la Radio a spus că de pe patul de spital a ţinut în braţe neamul şi ţara lui! Adrian Păunescu a avut o inimă mare, o inimă foarte mare şi, aşa cum e strâmb alcătuită lumea, a murit din pricina unei inimi prea mari şi, prin mărime, de­ve­nită neputincioasă. Mulţi s-au în­trebat cum a putut să-şi neglijeze atât de mult timp sănătatea? N-am gândit că el şi-a trăit toată viaţa fără centură de siguranţă. În timpul emisiunii de televiziune, am fost în­tre­bat când l-am cunoscut pe Adrian Păunescu? Am răspuns că, de fapt, nu-l cunosc nici acum, chiar dacă am avut privilegiul de a fi ani de zile în preajma lui. Inte­li­genţa lui stră­lu­ci­toare găsea tot timpul idei noi, in­ter­pretări neaşteptate, pe care alţii nici nu le sesizau. Orice cuvânt, orice gând te tulbura. Îmi po­vestea că în anii în care dregătorii comunişti îi desfiin­ţa­seră Cenaclul, îi lua­seră Fla­căra, nu mai avea unde să îşi publice poeziile. Ajunsese cu disperare la pra­­gul ultim şi, într-una din după-amie­­ze, s-a hotărât să-şi curme chinul. Să aştepte să adoar­mă cei din casă, el să se suie în ma­şi­nă, să gonească pe o şosea cu copaci pe margine, să închidă ochii şi să ia mâinile de pe volan, pentru a-şi lua viaţa, izbin­du-se de un copac. Când în miez de noapte a scos maşina din curte, deodată a simţit că s-a lipit de piciorul lui ceva. Era un câine jigărit, cu blana zdrenţuită. Îi scârţâia şi gâtul, probabil, din lovitura unei maşini şi în acel moment s-au răsculat toate în inima poetului. Dacă se găseşte un suflet mai oropsit decât al lui care îi cerşeşte o mângâiere, nu are rost să-şi curme viaţa. A luat de ceafă câinele, a închis poarta şi, de atunci, câinele a fost câinele lui. După doi ani, lui Adrian Păunescu a început să i se repare soarta. Avea unde publica poeziile, dar şi articolele strălucite, apărea la televizor. Şi atunci când lui Păunescu a început să-i meargă bine, căţelul a dispărut spre nicăieri, aşa cum, într-o noapte frământată, apăruse lângă piciorul lui de niciunde. Cine oare a fost acel câine?


Pământul…
Au zis unii că Păunescu a fost poet de curte, că a ridicat ode Ceau­şeştilor. Dar nimeni n-a scris versuri mai co­ro­zive la adresa comunismului ca Pău­nescu poeziile "Analfa­be­ţii", "Pielea ursului din pădure", "E prea lung drumul până-n comunism", "Mai avem nevoie de odihnă într-o gară".

Într-o emisiune a mea la Antena 1, Adrian Păunescu a povestit: "Eram elev la liceul de lângă Gră­di­na Icoanei şi tata fusese arestat pentru cre­din­ţe­le lui liberale. M-am dus şi i-am spus directoarei că tata, învăţătorul Costică Păunescu, a fost azi-noapte arestat de Securitate şi că poate să mă exmatri­culeze, aşa cum era obiceiul cu copiii familiilor în­chise din motive politi­ce. Emo­ţio­nată, directoarea m-a che­mat peste două zile şi mi-a spus că s-a sfă­tuit cu ceilalţi profesori şi au ho­tă­rât să nu mă gonească din liceu, cu toa­te riscurile de rigoare, şi că au strâns bani de la fiecare profesor, cum­părându-mi o cartelă la cantină". L-am întrebat într-o emisiune de-a mea, la Antena 1, dacă ar putea să aleagă o altă epocă de istorie în care ar vrea să trăiască, aceea care ar fi? Mi-a răspuns că şi-ar dori să fie noroiul, pământul de pe bocancii ţăranilor care se duceau pe Câmpia de la Alba pentru a hotărî Unirea.