Explore the Romanian Waters

Am stat câteva zile în oraşul Ştei, din Bihor, ca să scriu un reportaj despre ultima mină de uraniu din Apuseni, şi am rămas fără păr chiar de a doua zi. Nu pentru că aş fi fost iradiat atât de repede, ci din motive ce ţin de calitatea turismului pe la noi.

Era pe la sfârşitul lui martie 2006. Încă de când am ajuns în Ştei mi s-a părut că era ceva în neregulă cu oraşul. În primul rând, nu avea decât un singur hotel, când ar fi trebuit să fie un orăşel turistic plin de viaţă, fiindcă, în orice direcţie ai porni din Ştei, nimereşti în grădina carpatică şi te poţi apuca de explorat. În al doilea rând, mi s-a părut că tot ce mişcă în oraşul ăla aparţine fraţilor Micula, supranumiţi The Chemical Brothers. Local, li se mai spune şi Fâs şi Poc, de la băuturile carbogazoase şi de la chipsurile crocante pe care le produc. Peste tot prin oraş erau frigidere verzulii cu Izvorul Minunilor şi Tutti Fresh. Inclusiv la o farmacie am văzut. Şi hotelul tot al lor era. Turişti nu prea veneau, că încă nu aveam brand pe atunci, în schimb erau destui şoferi de TIR, aşteptând să încarce sucuri ieftine şi să le ducă în toată ţara.

Am prins şi eu o cameră. Recepţionera a crezut că sunt un hoţ şi mi-a dat telecomanda pe semnătură, să nu fug cu ea. Am semnat ca prostul, fiindcă telecomanda aia era oricum defectă. Am observat când am ajuns în cameră. Televizorul era o capcană pentru şoareci. Nu mai avea butoane, numai nişte găurele în care îţi prindeai degetele când voiai să schimbi canalul. Bineînţeles, canalul acela tv era tot al fraţilor Micula şi transmitea multă reclamă la apă şi sucuri carbogazoase. Când am vrut să-mi pun telefonul la încărcat, priza a intrat cu totul în perete şi degeaba m-am chinuit s-o scot cu un pix şi s-o aduc în poziţie, la datorie. Patul era prins cu un placaj bătut în cuie.

Pentru cine nu ştie, cel mai important lucru pentru un ziarist de teren este baia. Primarul din Ştei, să zicem, nu este deloc interesat să-i aduci mirosuri de la Bucureşti ori adunate de pe drum. E foarte posibil ca un ziarist nebărbierit să nu-i prezinte încredere directorului minei de uraniu, unde totul este organizat milităreşte. Când mai tinerii mei colegi mă întreabă cât contează talentul în gazetărie, le spun că are şi el importanţa lui, dar în primul rând contează să beneficiezi de o baie bună şi să fii punctual. Or, ce să vezi? La hotelul Miculilor, care vând apă până şi în ultimul cătun din România, nu curgea apa! Am sucit de robinete până s-au încins. Obţinusem ceva căldură, dar apa îmi lipsea în continuare. Trebuie să recunosc că m-am culcat nespălat.

Dimineaţa, tot nu curgea apa. Crezusem că e ceva temporar şi se va remedia. Eram panicat. M-am trezit cu părul vâlvoi, ca în fiecare dimineaţă. Am un păr gras, ceea ce m-a împiedicat să realizez mari performanţe în gazetărie, într-o ţară unde nu ai întotdeauna o baie la îndemână. Recepţionera mi-a spus că într-adevăr e ceva temporar, numai că e vorba de vreo două săptămâni. De ce mai cazează turişti, atunci? De ce nu-şi trag o ţeavă separată, provizoriu? Normal, nici nu s-a gândit să mă avertizeze când m-am cazat, fiindcă după zece ore de drum nici nu arătam a om care se spală. Ce să fac? Aş fi putut să cumpăr câteva sticle de apă minerală de la fraţii Micula să mă spăl pe cap, sau Tutti-Fresh, să miros frumos, dar - şi lumea nu ştie asta - diurnele la ziar sunt aşa de mici, încât putem face şi boli de piele.

A fost singura dată când mi-am dorit să fiu chel. Mă gândeam să-mi cumpăr un fes, să ascund hălăciuga aia de păr, dar nu aveam la mine decât diurna. Când credeam că o să ratez marele reportaj din cauza unei ţevi, Dumnezeu mi-a scos în cale, chiar la parterul hotelului, o frizerie. Era şapte jumate dimineaţa. La nouă aveam interviu cu directorul minei de uraniu. Am stat la uşă până a venit frizeriţa, doamna Andreea. Mi-am zis că nu se poate să existe frizerie fără apă. Măcar o aduci de undeva, pui un fierbător, ceva, şi te speli.

Problema e că doamna Andreea n-avea nici apă la robinet, nici fierbător. Chiuveta era uscată, n-avea nici pata aceea micuţă de rugină, de la ultima picătură de apă. Nu-mi rămânea decât să mă tund zero, măcar să scap de măturoiul ăla din cap, să mă bărbieresc pe uscat, ca în armată, şi să mă dau cu mult parfum. Doamna Andreea a zis: hai că te fac din foarfece, nici să te tund zero, nici să se vadă că nu te-ai spălat. Şi m-a aranjat aşa de frumos şi m-a parfumat, încât i-am făcut directorului o impresie deosebită şi în final mi-a ieşit un reportaj bunicel, pe care uzanţele redacţionale m-au împiedicat să i-l dedic doamnei Andreea. În schimb, i-am făcut un serviciu mai util: i-am căutat în Bucureşti maşina de tuns pe care şi-o dorea, o sculă rară, pentru profesionişti, şi am pus-o în legătură cu patronul magazinului, să trateze direct. Turiştii străini ar putea şi ei să exploreze apele româneşti. Atât cea caldă, cât şi cea rece.