Fiara şi sălbăticiunea

Crima despre care veţi citi în rândurile ce urmează a fost săvârşită cu cruzime fără egal, într-o pădure din România. Probabil că, dacă ucigaşul nu s-ar fi lăudat prin cârciumi cu isprava sa, dacă nu ar fi arătat prietenilor cadavrul victimei, dacă nu i-ar fi poftit să se ospăteze din măruntaiele ei, crima ar fi fost una perfectă. Nimeni n-ar fi sesizat dispariţia, nimeni n-ar fi dat victima în urmărire generală. Iar făptaşul, om la locul lui, cu familie, cu slujbă, cu statut social bine definit, ar fi scăpat nepedepsit. Ca mulţi alţii. Pentru că, pe întinsul ţării, în locurile bătute doar de hoţi, de braconieri şi de jivine, au mai rămas multe omoruri cu autor necunoscut.

Civilizaţia şi progresul au îmbunătăţit gospodarul de la munte: poartă bluginşi jegoşi, votca ieftină şi ţigara nu-i cad din mână, iar posesia unui TAF poate fi aspiraţia lui supremă. Dacă mai are şi armă de vânătoare, "Muta" - adică pădurea, cum o alintă silvicultorii pe cea care îşi suportă uciderea în tăcere - devine pentru el un sac fund. Omul a învăţat cuvântul "profit" şi din cauza acestei iluminări e mereu ursuz. Faţă de hoţia celor care au reuşit - "baroni locali", afacerişti veroşi şi "hoţiide politicieni" - purtarea sa i se pare absolut onorabilă şi omul face totul spre a izbândi, convins fiind că nu ia de la nimeni nimic. Doar pădurea şi dobitoacele dinăuntrul ei, "le-a dat Dumnezeu, nu le-a pus nimeni cu mâna lui". Iar a râvni şi a lua de la bunul Dumnezeu nu e păcat, cele zece porunci privindu-l doar pe "aproapele tău", "omul".

Vasile Scorbure, gospodar bucovinean, plecase în zori pe TAF-ul său la pădure. Toamna ruginise făgeturile aprinzând flăcări de aramă în valurile de molizi. Aşternute ca o catifea neagră şi grea peste obcini, în dimineaţa aceea fără vânt ele păreau o mare împietrită. O mare paşnică, chemătoare şi enigmatică. Tânărul nu avea însă ochi pentru astea. Se grăbea, aşa cum o făcea ori de câte ori lua carabina cu el. Avea să lase TAF-ul la furca pâraielor şi, cu paşi furişaţi, avea să se strecoare spre culmea dincolo de care cumpăna apelor coboară spre Suceviţa. O postată cu merişor de munte se afla sub vârf şi poamele acestuia, pişcate de brumă, moi, gata sa se scuture la prima atingere, închegau încă un covor roşu şi dulce. Într-acolo îşi purta Vasile gândul şi în cel mult o jumătate de ceas avea să-i ajungă în margine.

Pe vârful Bobeica răsăritul pusese zgârcit o cuşmă de aur rece. De sus văile se vedeau încă îngropate în umbră. Nehotărâte, caierele de ceaţă se zdrenţuiau fără încetare în ferăstraiele molizilor care, străbătând bura, pluteau ici-colo asemenea unor unor depărtate insule împădurite. Cereşti şi de neatins.

Ajuns în buza povârnişului, bătrânul urs se întoarse spre Soare. Se îndestulase cu merişoare noaptea întreagă şi, oprit acolo, se supunea unui ştiut ceremonial. Aştepta întotdeauna ceasul acesta ca pe un dar cuvenit, înainte de a se înfunda în umbra sihăstriilor o dată cu ziua. În pieptul lui larg strângea căldura preţ de câteva clipe şi razele astrului, împletite în cafeniul blănii, păreau mulţumite şi ele de rostul găsit, trezindu-i în coamă scânteieri cărunte. Stătu o vreme nemişcat în baia de lumină, cu botul ridicat, închizând ochii de bine ce-i era, atent la veştile pe care pâlniile urechilor şi tremurul nărilor i le aduceau din fuioarele nevăzute ale văzduhului. Era dimineaţă, era pace peste cuprins, se odihnea până şi vântul. Poate tocmai de aceea nu avea cum afla de mogâldeaţa care se apropia pe furiş, iţindu-se încă departe, printre molizi.

Vasile zărise ursul de îndată ce îşi ridicase ochii spre poiană. Doar ştia ce caută... Bucuria îl cuprinse ca un val: ursul cel mare era acolo! Pentru el pornise cu noaptea în cap şi cu frica de braconier în inimă. Îl întâlnise prin iulie într-un zmeuriş vecin, dar atunci era fără puşcă. Şi nici n-ar fi meritat să-l doboare fiindcă pe blana rară, aşa cum e vara, n-ar fi luat cine ştie ce bani. Acum era altceva, era pregătit, iar carabina nouă îl gâdila în palme. Urca iute, stăpânindu-şi cu greu răsuflarea, de parcă ursul i-ar fi putut-o auzi de la distanţa aceea. Călca grăbit, fără a mai alege locul şi nu-şi mai lua ochii de la sălbăticiune, temător că dintr-o clipă într-alta vântul s-ar putea porni dinspre vale, trădându-l. Iar ursul, odată speriat, n-ar fi avut de făcut decât cinci-şase paşi spre a scăpăta peste culme. I se păru mult ocolul unui brad căzut, care îi zădărnici urcuşul, astupându-i câteva clipe şi vederea prăzii. Dar ursul era tot acolo. Se linişti şi, rezemat de cioata arborelui, îşi îngădui să răsufle. Stând, îşi limpezi gândurile: va trage din acel loc. Cam departe, dar luneta şi calibrul armei îl vor ajuta. Terenul deschis în care ar fi trebuit să se apropie l-ar fi condamnat la mers nevolnic, pierzând secunde scumpe. Şi apoi, pe cioata înaltă îşi putea sprijini bine arma.Va slobozi la sigur.

Trase piedica, îşi tufli pălăria pe creştetul trunchiului şi aşeză arma deasupra. Privi peste lunetă spre sălbăticiune, dar coada ochiului prinse în cetini o clătinare: vântul! Îl şi simţi în ceafă, înteţindu-se scurt. "De ce m-am temut, n-am scăpat" gândi. Îngenunchie grăbit şi ochi. În cercul lunetei tremurară pe rând rădăcina unui molid scos de furtună, asemenea unei mâini descărnate ridicate spre cer, frunze roşii de zmeur şi, în sfârşit, ursul: luminat, ca îmbrăcat în aur, cu capul spre vale. Îi arăta ceva din flancul stâng, prea puţin pentru a pune bine focul, dar nu avea de ales: cetinile se legănau, iar ursul părea că pipăie cu nările orizontul. Văzu crucea lunetei dansând între botul şi şalele animalului şi înţelese că nu s-a odihnit destul. Gâfâia încă, pesemne şi de încordare. Trase aer adânc, o dată, de două ori, înşurubă patul armei în umăr şi, cu tot neastâmpărul reticolului, apăsă trăgaciul.

Împuşcătura sparse văzduhul, hăulind peste codri. Ursul căzu scurt, şi prinse să se rostogolească în abruptul povârnişului. Prin lunetă îl văzu oprindu-se în rădăcina bradului smuls. Îi desluşea bine capul şi greabănul. Nu mai mişca. Porni spre animal în fugă, când, neaşteptat, urletul acestuia îi sfredeli pieptul. Privi la deal: nevolnic, ursul se târa spre pădure. Ridică iar luneta şi îl văzu bine: se agăţa cu brâncile de pământ, trăgându-şi înainte masivul trup, asemenea unei şopârle groase şi neputincioase. "L-am lovit în spinare, îşi spuse. De-acum, al meu e... N-are unde se duce." Mai făcu câtiva paşi, ochi şi slobozi alt foc. Un urlet nou, bolborosit, se ridică din gâtlejul sălbăticiunii, legat de pocnetul armei. "Acum moare sigur" gândi Vasile, dar, ca trezit de glonţ, ursul înaintă şi mai abitir spre adăpostul cetinilor. Păşea doar cu brâncile, în vreme ce labele dinapoi, moi şi neputincioase îi urmau trupul ca agăţate de el. Nu îi despărţeau mai mult de o sută de paşi când al treilea glonţ porni către încăpăţânata pradă. Alt urlet, prelung de data asta, urmat de altă strădanie înteţită spre codru. Dintr-o dată vânătorului i se strecură îndoiala. Mai avea numai două cartuşe în magazia carabinei. "Dacă mai urlă mult, cine ştie ?... Aude careva, vine aici şi dau de dracu'. Trebuie să trag de aproape", hotărî urcând hulpav, cu inima gata să-i spargă pieptul. Duse arma la umăr doar când desluşi bine ochii animalului, oprindu-se ostenit la o aruncătură de piatră de el. Gâfâia încă, dar nici vreme nu era. Trase o dată, manevră pripit închizătorul, ochi gâtul ursului şi-i trimise glonţul. Ultimul. Abia când acesta îşi întoarse capul, privindu-l în ochi, simţi vântul ca o mână de gheaţă pe fruntea asudată. Se uitară unul la altul îndelung. O linişte grea se lăsă între ei, asemenea unei stavile de neputinţe. Unul nu putea muri, celălalt nu putea omorî.

"Bine era de nu lăsam toporul în TAF", bombăni omul, când, înfricoşător, ursul se săltă în puterea brâncilor, înălţându-şi umerii cu o vigoare nebănuită. "Dar nici cu toporul n-aş avea ce-i face", îşi mai spuse şi, dintr-o dată, ochii îi străluciră bucuroşi. Luminat de un gând, se întoarse, luând-o la goană spre vale.

Ursul nu mai înţelegea nimic. Rămăsese singur, chiar pe când se pregătea să îşi înfrunte duşmanul. Acesta îi făcuse răul, trimiţând trăznetul asupa lui şi fugise apoi. Îşi simţea trupul împuţinat şi o slăbiciune amarnică îl cotropea de la o clipă la alta, mai mare decât durerea. Acolo însă, în lumină, nu mai putea sta. Se încordă în gheare, lunecând la vale. O dată, încă o dată, până când ajunse în iarba unui drumeag vechi, rămas de la exploatare. Porni pe el anevoie. Până în marginea pădurii avea să se chinuie, dar de acolo povârnişul urma să îl ajute să coboare la pârâu. Apa, ştia bine, alina, da putere, vindeca. Dar dinspre vale răzbătu un zvon cătrănit şi, în cotul drumeagului, zări de îndată uriaşa arătare care, mugind, înainta spre el. O ştia. O mai văzuse umblând prin codru şi îi cunoştea puterea. Întinse brâncile grăbit, câştigând un pas, altul, altul...

Ridicat în picioare în cabina TAF-ului, Vasile văzu ursul şi înţelese că n-are vreme: trebuia să îl ajungă înainte de a scăpăta între arbori. "Bine că măcar a coborât la drum" gândi, ridicând lama maşinăriei, ca să nu-l încurce. Apăsă la podea acceleraţia, roţile smulseră câteva glii, aruncându-le în aer şi tărăboanţa prinse viteză pe loc drept. În câteva clipe tăbărî spre sălbăticiunea care însă apucase pe clină. Cu o sforţare peste măsură animalul se prăvăli printre molizi şi masivele roţi cu creste îi trecură la o palmă de labele dinapoi. Se rostogoli spre pârâu, cu puterile fricii în trup, amestecând urlet şi geamăt de durere. Dar Vasile nu se lăsă. Băgă în marşarier şi, învârtind nebuneşte volanul, îşi înfipse tractorul în pădure cu precizie de meseriaş. Ursul era jos, aproape de apă. Desluşi la repezeală culoarul bun şi porni la vale. Tractorul lunecă scurt peste pământul ud, proptindu-şi lama într-un fag subţirel. Acceleră iar şi trunchiul se frânse. Nu-l mai oprea nimic acum şi nici ursul n-avea unde se mai duce. Sta resemnat în pârâu, în apă de o palmă. "Îi stric blana de mă sui pe el... Trebuie să-l prind cu roata din dreapta şi să-l apăs încet cu lama", îşi zise vânătorul. Şi porni spre animal cu luare aminte.

Când văzu arătarea atât de aproape, ursul recunoscu şi duşmanul care o călărea. Dădu să treacă albia, dar prundişul afânat cedă sub gheare, zădărnicindu-i înaintarea. Auzi mugetul maşinăriei înteţindu-se şi o zări ridicându-se deasupra sa, înaltă şi şi ameninţătoare. Dar el nu ceda fără luptă. Sprijinit în brânca dreaptă, se întoarse spre ea cât putu şi aşteptă. Văzu roata uriaşă cum, fără durere, îi striveşte picioarele. De sus, lama plină noroi se lăsa spre el, necruţătoare. Când îi veni bine, o lovi fulgerător cu brânca stângă. Ghearele lunecară, lăsând urme strălucitoare în tina uscată. O mai lovi o dată, încleştându-şi apoi fălcile pe buza ei groasă. O muşcă iar, cu toată puterea, şi pocnetul dinţilor lui frânţi îi sfredeli creştetul. O scăpă din gură, fierul se ridică şi, dintr-o dată, se prăbuşi asupra lui, ca scăpat din văzduh.

"Ăştia mor greu... Mor încet, ca oamenii" - bombăni vânătorul. Trase mai cu putere maneta şi privi peste marginea lamei. Ursul nu mai mişca. Zăcea cu botul în prundişul albiei şi un fuior de sânge i se prelingea din gură, împletindu-se aprins cu unda limpede.


P.S. Din motive impuse de cercetarea penală a acestui recent şi crud caz de braconaj, numele făptuitorului şi toponimele au fost modificate. Din nefericire, în inevitabila Românie reală aceste întâmplări sunt frecvente, neştiute şi nepedepsite.