Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fostul student Mihai E. Popa a scăpat cu viaţă din intălnirea cu minerii. Dar nici după 17 ani n-a scăpat de oroarea provocată de gospodinele şi mahalagiii Capitalei care-i aplaudau pe ortaci. Erau "oamenii de bine" care, dacă nu-i puteau omori cu măna lor pe "golani", se credeau eroi dacă apucau măcar să-i albească de scuipat.
Fiare - "Mineriada din 13-15 iunie 1990" a declanşat sălbăticia unor mahalagii mai răi decit ortacii
Fostul student Mihai E. Popa a scăpat cu viaţă din intălnirea cu minerii. Dar nici după 17 ani n-a scăpat de oroarea provocată de gospodinele şi mahalagiii Capitalei care-i aplaudau pe ortaci. Erau "oamenii de bine" care, dacă nu-i puteau omori cu măna lor pe "golani", se credeau eroi dacă apucau măcar să-i albească de scuipat.
Mulţumindu-le minerilor pentru "ordinea" impusă cu bătele, Ion Iliescu i-a invocat pe "oamenii de bine": "Exemplul dumneavoastră a fost plin de imbărbătare pentru toţi oamenii de bine care doresc progresul societăţii romăneşti. Vreau să vă mulţumesc deci pentru acest act de inaltă solidaritate pe care l-aţi demonstrat in aceste zile". Spre ruşinea bucureştenilor, in zilele de 14 şi de 15 iunie 1990, "oamenii de bine" ai Capitalei au fost la fel de sălbatici ca minerii.
Bătăuşii "in civil"
Citește pe Antena3.ro
- Jurnalul Naţional: Cine erau cei care băteau?
Mihai E. Popa: Minerii şi ofiţerii in civil care işi ziceau "de la Securitate". Parcă erau traşi la xerox, imbrăcaţi in cămăşi albe şi in pantaloni negri călcaţi la dungă. Era clar că ei conduceau. Am fost uimit de ferocitatea cu care foloseau bastoanele de cauciuc. In timp ce minerii aveau răngi şi băte, civilii aveau pulane de cauciuc. Uimitor era şi contrastul dintre ferocitatea cu care băteau şi feţele lor spilcuite, aproape de intelectuali. "Bodigarzii" mei, care mă considerau probabil o "pradă de război" importantă, n-au lăsat pe altcineva să mă linşeze. La sediul poliţiei din Str. Eforie, cei patru, impreună cu alţi căţiva mineri, au alcătuit un complet de judecată care trebuia să decidă dacă voi fi executat sau nu.
- Au spus-o ca atare?
Da, au spus că se pregătesc să mă omoare, dar pentru asta trebuie făcut un proces. Cazul meu este deosebit: am fost judecat de un grup care s-a substituit autorităţii de stat, faptă care constituie infracţiunea de inaltă trădare. Lucru pe care, ulterior, l-am menţionat in raportul pe care l-am făcut către Procuratură. Ţin minte că mi-au luat caietul de lucrări practice. La "proces" s-au prefăcut că-l citesc, dar minerul care se ocupa cu asta il ţinea invers. Deci, ori era analfabet, ori aşa-zisele "probe" nu contau pentru ei. In mod surprinzător, unul dintre ei, mai in vărstă, a zis că sunt nevinovat. Ceilalţi au ascultat de el şi astfel am scăpat cu viaţă. Culmea este că mi-au dat şi aparatul foto, după ce i-au scos filmul.
- Cel mai in vărstă era chiar miner?
Da, cei care m-au judecat erau mineri. Plutonierul imi luase actele şi aşteptam duba să mă ducă la Măgurele. După ce minerii au spus că sunt nevinovat, mi-am cerut actele şi, ca prin minune, am ieşit prin cordonul de mineri. Spun ca prin minune pentru că, de obicei, acolo doar se intra, de ieşit se ieşea doar către Măgurele.
- Aţi fost bătut rău?
Da, dar am avut mult noroc. Nu mi-au rupt oasele, nici coloana sau coastele, am scăpat fără să pierd nici măcar un dinte.
- Alţii au păţit-o mai rău?
Da. Colegul meu Sorin Novac a stat cătega zile in comă. A fost arestat la vreo cinci minute după mine, dar pe el l-au bătut mai rău. L-au lovit cu răngile şi, din căte am inţeles, a avut nişte găuri in craniu, aproape ca la trepanaţie.
Mahalagii
- Dar bucureştenii cum s-au purtat?
Infiorător. Majoritatea celor care au trecut pe acolo au fost de un jigodism incredibil. A fost ziua in care mie mi-a fost ruşine că sunt romăn şi bucureştean. N-am putut să cred că oamenii din jurul meu, concetăţenii mei, pot fi atăt de bestii. Nişte animale faţă de care nu pot avea nici inţelegere, nici consideraţie. Dumnezeu să-i ierte, dar...
- Practic, ce făceau?
Erau gospodine şi mahalagii. Ieşiţi in oraş, după cumpărături, se ascundeau in anonimatul amorf al mulţimii şi luau parte la linşarea "golanilor". Bărbaţii in putere băteau cot la cot cu minerii. Dar "gospo-dinele", femei la 45-50 de ani, erau cele mai inverşunate. Ieşite la piaţă, cu sacoşe in măini, se purtau de parcă aveau o nevoie fiziologică să vadă sănge. Erau ca nişte fiare dezlănţuite, insetate de sănge. Cănd m-au reţinut minerii, căteva femei dintre astea au sărit pe mine. Voiau să mă dezbrace şi ziceau că trebuie să mi se taie organele sexuale şi să mă oblige să le mănănc. Dar vorbeau pe şleau, fără nici un fel de reţinere. Deh, doamne de Bucureşti.
Gospodinele
- Erau chiar gospodinele Bucureştiului?
Da, nişte femei banale. In condiţii normale, n-ai fi crezut că se pot transforma intr-un asemenea hal. Dar in ziua aia văzuseră sănge, erau transfigurate. Altele se inghesuiau in faţă, doritoare să-mi scoată ochii cu unghiile. Am avut noroc cu escorta de patru mineri. Pentru că cei reţinuţi care erau escortaţi doar de doi mineri erau foarte vulnerabili la atacurile executate din spate, de bucureşteni, cu orice obiect pe care-l aveau la indemănă. Dar spectacolul din dimineaţa de 14 iunie a fost mai "blajin" decăt cel din după-amiaza aceleiaşi zile. Către seară m-am intors in piaţă şi am văzut cum bucureştenii ii ajutau pe mineri să "aresteze". Cot la cot cu ortacii, uneori mai răi chiar decăt ei, "oamenii de bine" au escaladat violenţele. Era de ajuns ca o persoană să te arate cu degetul şi să spună că eşti "golan" şi aveai toate şansele să fii linşat. Iar cel mai scărbos era că nici unul dintre acei "eroi" ai străzii n-avea curaj să te atace in faţă, bărbăteşte. Cel mai adesea aplicau o procedură perversă: unul te trăgea de haine, altul te lovea pe la spate ori te trăgea de păr. Şi toţi te scuipau. De ce? N-am inţeles niciodată. Toate astea pănă intrai in panică şi incercai s-o rupi la fugă. In clipa aia se găsea careva să-ţi pună piedică. Odată căzut, erai victimă sigură pentru cel mai apropiat grup de mineri care finalizau "activitatea" incepută de "vitejii" Capitalei. Victimă putea să fie absolut oricine. Bărbat sau femeie, era bătut pănă rămănea acolo, intinsă pe asfalt, plină de sănge. Cred că zilele acelea au pus cea mai neagră pată pe istoria Bucureştiului şi, de ce nu, a ţării. Practic, nu a existat strop de bărbăţie in "prestaţiile" acelea violente, ci doar o imensă jigodenie ascunsă sub paravanul lipsei de identitate pe care o capeţi ascuns in mulţime. A fost doar laşitate, dublată de dorinţa de a vedea săngele curgănd pe caldarăm.
- Aţi văzut oameni morţi?
Nu pot spune cu siguranţă. Cred că acei şapte sau opt bărbaţi intinşi sub scara de la sediul din Str. Eforiei erau morţi. Nu ştiu cu certitudine. Clar ştiu insă că nici unul dintre ei nu a mişcat in tot timpul in care eu am fost acolo.
- Ce aţi făcut după aceea, după ce situaţia s-a liniştit?
Prima reclamaţie am făcut-o la Procuratură. Apoi am dat o declaraţie care a fost inclusă in Raportul Grupului Helsinki, pentru Drepturile Omului.
- Audieri la Parchet?
Atunci, in iunie, la Procuratură mi s-a zis: "Ia vezi, că poate vrei să fii arestat din nou". Nu-mi mai amintesc cine m-a ameninţat astfel, dar sigur era unul dintre procurori. In 1997 am fost chemat la Parchetul Militar. De atunci am tot dat declaraţii. Cred că pănă acum sunt cel puţin zece. Dar nu am primit nici un răspuns. Anual stau de vorbă cu procurorii, destins, la o cafea, dar fără nici un efect. De fapt, nici nu mai aştept nimic de la ei. In reclamaţia penală depusă m-am constituit parte civilă pentru suma de un leu.
