“Film de dragoste. Nu pot altceva”

Seria “Liceenii” este una dintre cele mai de succes producţii ale cinema­tografiei româneşti. Regizorul şi profesorul universitar Nicolae Corjos dezvăluie povestea unei performanţe.

Seria “Liceenii” este una dintre cele mai de succes producţii ale cinema­tografiei româneşti. Regizorul şi profesorul universitar Nicolae Corjos dezvăluie povestea unei performanţe.

• Jurnalul Naţional: Marca dumnea­voastră regizorală este dată de filmele de dragoste. Cum a început idila cu filmul?

Nicolae Corjos: În nopţile din perioada liceului visam că americanii mi-au trimis cu paraşuta un aparat prin care se poate vedea prin perete ce se întâmplă cu vecinii, cu clasa în care învăţam când nu eram acolo. Îmi imaginam poveşti, în­tâm­plări pe care le văd – nu numai că le simt, ci le şi văd. Acest exerciţiu, după părerea mea, m-a fă­cut să devin regizor, pentru că a continuat şi mai continuă, şi astăzi eu văd în imagini. Am terminat Institutul la 21 de ani şi am început la Buftea, unde timp de 22 de ani am fost regizor secund pe lângă aproape toţi marii regizori din cinematografia română din perioada respectivă, iar vreo zece ani am lucrat şi cu regizori de marcă francezi: Gilles Grangier, Jean Paul Rappeneau.

Am debutat cu un film de dragoste, “Ora zero”, a cărui acţiune se petrece în sânul unei familii în noaptea de Revelion. Pe scenaristul de la “Ora zero” îl cheamă Coman Şova.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

• Nu numai dragostea, ci şi tinerii sunt cele două repere ale filmului dvs.

De fapt există două coordonate ale mele, pe care le-am respectat cât am putut şi chiar am reuşit să o fac parţial: filme documentare despre muzică, pentru că sunt muzician, şi despre Buco­vina, locul în care m-am născut şi care mi se pare locul cel mai frumos din România. A doua coordonată sunt filmele de ficţiune despre tineri şi dragoste.

Cu “Liceenii” s-ar zice că a fost o întâmplare, o coincidenţă. Dar cum întâmplarea nu este decât un corolar al unor fapte din viaţă, direcţia mea principală a fost o latură adolescentină. La “Declaraţie de dragoste”, primul astfel de film, a fost o potrivire de nume. Pe scenaristul cu care făcusem “Ora zero” îl cheamă Coman Şova. Un producător, Mihai Opriş, s-a gândit că, dacă tot am lucrat cu Coman Şova, să lucrez şi cu George Şovu. Am citit atunci scenariul şi era ofertant. Şi am colaborat foarte bine, începând cu “Declaraţia”, timp de patru filme, cu George Şovu. Consider că cele mai reuşite filme ale mele sunt “Declaraţie de dragoste” şi “Pădurea Nebună”, iar “Liceenii”, cel mai de succes care a făcut 5,5 milioane de spectatori, un adevărat record mondial.

• De la “Declaraţie” la “Liceenii” e doar un pas. Cât de mare a fost el?

După “Declaraţie de dragoste” ni s-a spus: “Ei, acum, că aţi făcut un film de dragoste, ajunge, veţi face un film mai serios, despre un băiat care e slab la matematică şi pe care colectivul de elevi şi profesorul lor diriginte îl ajută şi o să devină un elev fruntaş. A fost discuţie destul de categorică cu re­prezentanţii Ministerului Culturii. Eu şi cu Şovu aveam planificat să facem “Extemporal la dirigen­ţie” căruia voiam să-i spunem “Iubirile lui Socrate”, şi el a protestat vehement că nu putem face un film pe o schemă impusă. Eu i-am dat un picior discret pe sub masă şi am răspuns că o să ne mai gândim şi poate găsim o soluţie. La o discuţie afară i-am spus: “Măi, tu poţi să scrii orice. Tu îmi faci o pereche, şi pot să vorbească ori­ce între ei, pot să îşi spună şi lozinci că tot film de dragoste va fi.”

Am păstrat schema în mare, iar pe parcursul scrierii scenariului, dar şi pe parcursul filmării am dezvoltat partea de iubire şi de relaţii şi până la urmă când s-a văzut filmul au început: “Domne, da’ ce ne facem, că şi ăsta e film de dragoste. Am răspuns că nu pot să fac altceva, nu mă pricep la altceva.”

• Cât v-a afectat cenzura?

Cenzura era mereu prezentă. La vizionarea “Declaraţiei de dragoste”, am recurs la nişte gă­selniţe pentru a potoli criticile. De exemplu, am pus în imaginile din generic tineri care lucrau pe şan­tier, ceea ce era o realitate şi nu neapărat rea pentru că pentru mulţi acolo era un fel de şcoală a vie­ţii, acolo se căleau, ieşeau din perioada de liceu unde erau ocrotiţi de familie. Cenzura influenţa chiar şi alegerea actorilor. Era un fel de obsesie a fiilor care vor să se afirme. Iar Ceauşescu nu ad­mitea, sau se credea că nu îl admite decât pe fiul lui ca fiind foarte reuşit. La discuţia cu cei care aprobau distribuţia, am vrut să-i păcălesc. Am vrut să le dau o listă pe care o pregătisem cu nu­mele celor propuşi uşor modificate. Dar nu am avut alături directorul de producţie care trebuia să semneze şi el lista. Totuşi a trebuit să recurg la un subterfugiu în momentul vizionării cu pro­du­cătorul. L-au văzut, de exemplu, pe Ştefan şi au zis: “Da, domne, e bun ăsta, foarte bun, cum îl chea­mă?”. Iar eu: “Păi, nu ştiu cum îl cheamă, parcă Şte­fan, Ştefan Bunicu”. Şi atunci a trebuit la discuţia finală să renunţ la câţiva dintre ei, la Florin Piersic Junior sau la Bianca Brad, căreia îi se­măna numele cu unul Ion Brad, care era un ministru adjunct. Pe Florin Piersic am reuşit să îl distribui ulterior într-un rol frumos în “Studiou în căutarea unei vedete”.

Cenzura intervenea tot timpul în filme, dar în ca­zul “Liceenilor” nu mă pot plânge că mi-ar fi stri­cat structura filmului. Exista un producător de­legat care răspundea de respectarea scenariului.

• Cum a fost să lucraţi cu actori debutanţi?

Eu le-am creat o anumită stare de libertate, de joacă, să nu se închisteze. Foarte primejdios este ca actorul să fie rigid. Mai ales la tinerii debutanţi, pentru care trebuie o metodă specială de lucru.

Am muncit foarte mult la selecţia tinerilor. La “Declaraţie de dragoste” am văzut vreo 600, iar la “Liceenii” vreo mie, îi ştiam pe studenţii de la ac­torie, care ar fi putut juca, pe liceenii amatori, am fost şi prin provincie la Târgu-Mureş, la Cluj, la Iaşi. Au apărut, desigur şi copii, fii sau rude ale unor actori: Ştefan Bănică jr, Tudor Petruţ, Mi­hai Constantin, Oana Sârbu, Florin Piersic Ju­nior. Când m-am dus cu aprobarea de distribuţie, m-am dus şi cu cerinţa de a-i învoi de la şcoală. Când a auzit, ministereasa a zis că nu se poate aşa ceva, să lipsească atât. Începusem filmările prin 15 aprilie şi ea susţinea să aştept sfârşitul anului şcolar, până la jumătatea lui iunie. Şi atunci, am preferat să vorbesc direct cu directoarea şcolii. La Cesonia aveam şi problema părinţilor ei. Când m-am dus să o cer de la părinţii ei, Mircea şi Lucia Mureşan, parcă m-aş fi dus să o cer de soţie. Ea umbla pe la bucătărie să tragă cu urechea să afle ce vor zice. A trebuit să-mi iau angajamente faţă de părinţi şi profesori că îşi vor finaliza cu bine studiile. Exista riscul să vrea să renunţe la şcoală, cum li se întâmplă multor tineri când ajung vedete. Dar toţi au mers mai departe.

Pe Ştefan Bănică l-am scos de la Armată cu aprobarea directorului general al Centralei Ro­mâ­nia Film. El nu şi-a mai terminat armata, lucru pentru care tatăl lui era cam supărat pe mine, şi chiar avea dreptate, într-un fel, pentru că a fost un sacrificiu ca el să nu mai iasă locotenent. În plus, avea dreptate şi pentru că nu reuşea să ducă un lucru până la capăt. La fel, Oana Sârbu a trebuit să se împartă între şcoală şi film. În acea perioadă era la liceu.

• Cum erau tinerii actori?

Toţi erau foarte receptivi, dar, sigur, băieţii erau puţin mai zurbagii. Ştefan Bănică, Tudor Petruţ, Mihai Constantin erau prieteni şi făceau fel de fel de isprăvi tinereşti. Dar au fost copii serioşi, do­vadă fiind că şi astăzi fac lucruri foarte bune. Fe­tele erau foarte serioase. Oana Sârbu era motto-ul seriozităţii. Tamara Buciuceanu-Botez, Ion Ca­ra­mitru au ajutat foarte mult prin exemplul oferit, care i-a mai disciplinat şi pe cei tineri. Pentru că e nevoie de disciplină la filmare. Îmi amintesc de un moment în care l-am muştruluit cu drag pe Bă­nică Jr, la o filmare care se petrecea într-o gară. El era foarte apropiat de Cesonia Postelnicu (Geta), deşi în film trebuia să fie îndrăgostit de Dana, personajul jucat de Oana Sârbu. Şi mă tot ruga să-l pun într-o secvenţă să stea lângă Cesonia să se vadă în film lângă ea. L-am pus în acea scenă pe­tre­cută în gară, unde era foarte greu de filmat. Şi când am dat “motor” nu m-am uitat, că eram cu ochii la personajul care cobora din tren. Când am făcut panoramic, am văzut că el o săruta pe Cesonia. Tinerii aceştia au crescut, au făcut carieră. Mi­hai Constantin a devenit un mare actor. Face un rol excelent în Oblomov la TNB. Ştefan Bănică Jr este o vedetă incontestabilă şi creşte continuu. Adrian Păduraru, Teodora Mareş, la fel. Păstrez le­gătura cu ei, mă sună din când în când, mă invită la spectacole sau concerte şi Oana, şi Bănică, şi Mihai.

• Care au fost cele mai delicate scene?

În “Liceenii rock n’ roll” am avut o secvenţă mai îndrăzneaţă, iar Oana era un pic îngrijorată. Mai încercasem în “Pădurea nebună” o scenă cu actriţa principală care făcea baie goală şi i se vedeau sânii. Mi-au tăiat, bineînţeles. Dar după Revoluţie, secvenţa cu Oana a rămas. Unii au scris destul de neplăcut pentru ea, dar acestea sunt aspecte care ţin de acea epocă.

• Care este reţeta succesului “Liceenilor”?

Secretul filmelor mele cu tineri, cred eu, stă în această sentimentalitate de bună calitate. Este o sentimentalitate încărcată estetic şi artistic, zic eu. Azi se fac multe seriale cu mult sentiment, dar e nevoie de un anumit echilibru al sentimentelor. Nu poţi să mănânci numai miere pentru că te saturi. Arta trebuie să îmbine într-o lucrare tot ce poate să cuprindă într-un echilibru frumos. Acest echilibru estetic e secretul. Am preferat tema tinerilor, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi părinţi, dintre pro­fe­sori şi elevi, în detrimentul oricărei implicaţii de natură politico-socială. Deşi era la modă în epocă să se facă multe filme cu tematică socială, produc­ţii care câştigau multe premii naţionale. Romantismul stilului meu regizoral şi discreţia în a nu impune actorilor o anumită comportare, ci de a-i conduce spre un stil cât mai liber, mai plin de viaţă şi cât mai aproape de adevăr, au fost atuuri pre­ţioase. Ţin mult la diplomaţie în lucrul cu ac­torul şi cred în pedagogie. Mie mi-a plăcut mult pe­rioada de liceu şi cea de studenţie din care am nişte amintiri extraordinare. Părinţii mei sunt în­vă­ţători, am surori profesoare, fiica mea este profe­soară de pian, iar socrul meu este profesor de muzică.

• Cum vi se pare direcţia de azi din ci­nematografie?

Toţi dorim o dragoste curată şi sinceră, o fami­lie realizată, o profesie. Eu cred că există destulă pu­ritate, inteligenţă şi sinceritate şi la tinerii de astăzi. Dar dintr-o dorinţă de defulare se merge as­tăzi pe exhibarea laturii negative a realităţii. Şi din dorinţa de a arăta un aspect al realităţii care nu mai fusese arătat înainte de Revoluţie. E şi firesc pentru că viaţa este extrem de complexă, iar în­căl­carea diversităţii stilistice în viaţă te duce la bana­li­tate. Încălcarea acestei exuberanţe duce la eşec. De la pământ şi până la cer există o gamă extraor­dinară şi prin toată această gamă arta se dezvăluie. E un complex toată viaţa noastră şi arta.

Câteva repere

Nicolae Corjos s-a născut la 22 mai 1935 în oraşul Hotin, regiunea Cernăuţi. Împreună cu familia se va refugia în România, unde va termina şcoala primară. În 1952 începe cursurile Institutului de Cinematografie, Secţia Regie Film, iar în 1957 îşi dă Licenţa cu filmul “Bulboana lui Vă­linaş”. Regizor şi autor de scenarii la peste 50 de filme documentare. Cele mai importante fil­me ale sale sunt: “Ora zero” (1979), “Alo, ateri­zează străbunica!” (1981), “Pădurea ne­bună” (1982), “Declaraţie de dragoste” (1985), “Li­ceenii” (1986), “Extemporal la dirigenţie” (1987) şi, bineînţeles, “Liceenii rock n’ roll” (1991). A colaborat ca regizor secund cu cei mai cunoscuţi regizori de film români: Malvina Urşianu, Lucian Pintilie, Dinu Cocea, Mircea Mureşan, Gheorghe Vitanidis, Geo Saizescu ş.a. De asemenea, a colaborat la mai multe coporoducţii, cu regizori străini ca: Jean Paul Rappeneau, Jacques Trébouta şi alţii. Începând cu 2002, activează în calitate de profesor asociat la Facultatea de Film a Universi­tă­ţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti. Deţine nume­roase premii.