Fortele de represiune la momentul Revolutiei

25 Sep 2004 • 00:00

SPECIAL

Cu luciditatea si severitatea procurorului care a anchetat multe dosare ale Revolutiei, magistratul Teodoru Ungureanu analizeaza, pentru cititorii Jurnalului National, aspecte de referinta ale evenimentelor din decembrie 1989. Cu luciditatea si severitatea procurorului care a anchetat multe dosare ale Revolutiei, magistratul Teodoru Ungureanu analizeaza, pentru cititorii Jurnalului National, aspecte de referinta ale evenimentelor din decembrie â89. In acest numar, colaboratorul nostru evalueaza raspunderea morala si penala a factorilor de decizie. Problematica raspunderii celor care in decembrie 1989 au dat ordin de reprimare a manifestantilor trebuie abordata avandu-se in vedere raspunderea penala, care presupune stabilirea certa a existentei faptei imputate, a faptuitorului, a formei si intinderii vinovatiei, dar si a unei legaturi cauzale intre fapta si urmarile socialmente periculoase. Ca urmare a unor directive mai mult politice decat militare emise de catre "comandantul suprem", conducerile celor doua ministere in componenta carora se gaseau fortele militare si garzile patriotice au "percutat" cu loialitate. Ministrii Postelnicu si Milea au ordonat pe linie ierarhica "alarma de lupta", iar statele majore au transmis ordinele necesare aducerii la indeplinire a celor dispuse. La randul sau, Comandamentul Garzilor patriotice din subordinea Comitetului Central al PCR, condus de catre col. Parcalabescu, a alarmat structurile subordonate din judete.

ORDINE. In cazul MI era suficienta simpla referire la punerea in aplicare a unor masuri speciale de interventie prevazute in Ordinul nr. 02600/1988, dar in cazul MApN era necesara elaborarea unui ordin de lupta care sa surmonteze lipsa de experienta in domeniu. Din aceste motive, ordinul ministrului Apararii Nationale cuprindea o serie de explicatii referitoare la specificitatea operatiunilor care urmau sa se desfasoare. Dupa examinarea dispozitiilor date in acele momente s-a constatat faptul ca operatiunile nici macar nu erau apreciate ca posibile confruntari cu forte invadatoare, cum se va sustine ulterior. Respectivul ordin este comunicat conform ierarhiilor structurilor militare: in organica MI - catre DSS, Comandamente de arma (securitate - trupe, pompieri, graniceri) si Inspectoratele judetene; in organica MApN - catre Armate (Bucuresti, Craiova, Cluj, Iasi) si Comandamente de arma. De aici, ordinul a fost transmis cu maxima operativitate la toate unitatile atat la esaloanele intermediare (armate, divizii), cat si la cele executante (regimente, batalioane etc.). Statele majore si birourile pentru operatiuni de lupta au elaborat planurile de operatiuni si interventii cu toate amanuntele specifice fiecarei localitati si misiuni in parte, conform dispozitiilor ministrilor respectivi, si urmau sa fie executate numai la dispozitia politica a prim-secretarilor de judet, a unor generali cu functii decizionale importante: adjuncti de ministrii MApN si MI, seful Marelui Stat Major al Armatei Romane.

RASPUNDEREA POLITICA. In cazul Revolutiei, se poate aprecia ca actiunile represive au avut un substrat politic si unul militar, mai ales ca realizarea aspiratiilor nu se putea produce pe calea unui "proces electoral" sau in urma unor initiative reformatoare pornite din structura de conducere unica, concretizate ulterior in plan constitutional si institutional. Pornind de la premisa expusa, prima problema care se pune este cea a raspunderii politice, cunoscut fiind faptul ca in sistemul comunist-dictatorial functiile de inalta decizie sectoriala erau si functii pe linie de partid care presupuneau o loialitate deplina, o supunere neconditionata fata de "cel mai iubit fiu al natiunii". Nomenclaturistii care, voit sau nu, manifestau tendinte "deviationiste" erau indepartati din sistem cu brutalitate sau erau marginalizati si numiti in functii inferioare care nu le mai permiteau accesul la eleborarea unor importante decizii politice. Modul in care organele de partid si de stat au reactionat in fata pericolului reprezentat de razvratirea poporului roman nu ridica prea multe semne de intrebare, fortele de represiune incercand sa inabuse miscarile de strada sub directa conducere a unor inalti activisti de partid si de stat.

IMPOSIBILITATE. Societatea civila si justitia nu aveau instrumente imediate si directe care sa fi permis desfasurarea unor procese politice in sarcina celor carora s-au stabilit astfel de responsabilitati. Am considerat atunci si continuu sa cred si astazi ca, dupa victoria ratiunii si a democratiei, asemenea practici judiciare nu mai puteau fi admise. Dupa castigarea unei libertati reale, am refuzat sa particip la instrumentarea ori judecarea unor procese privind fosti demnitari de partid care nu au parasit sediul CC si nu au condus "operatiuni" represive. Am considerat ca intr-un regim dictatorial, bazat pe forta armelor chiar si personalitati marcante din ierarhia fostului partid-stat aveau rolul unor simple "marionete" dominate de o temere reala fata de cel care detinea forta armata si de dorinta meschina de a fi in preajma "stupului". Cea mai eficienta si rationala sanctiune pentru responsabilitati politice este marginalizarea si excluderea din viata obsteasca, pe caile specifice democratiei si statului de drept, si trebuie avuta in vedere optiunea electorala, activitatea de cercetare a arhivelor Securitatii si studiul istoric, sub conditia unei impartialitati depline si a comunicarii rezultatelor catre societate. Raspunderea morala ar trebui abordata intr-un mod asemanator, aceasta forma de raspundere tinand de scara valorilor etice si morale care caracterizeaza un individ sau o comunitate. Este de inteles faptul ca la "momentul 0" societatea nu era apta de o asemenea "riposta". Veneam de pe un "drum infundat" in care, sub masca "democratiei depline si a moralei comuniste", lichelismul, arivismul, delatiunea, superficialitatea, individualismul si "ciupeala" se dezvoltasera "mutilateral". Romanii au acordat, intamplator sau nu, mai multa atentie comertului stradal si obtinerii de "privilegii postrevolutionare", in loc sa continue revolutia prin autopurificare morala si impunerea unor noi etaloane etice. In acest context, acceptat ori perpetuat voit, a fost posibil ca persoane si structuri care au orchestrat direct episoade sangeroase ale represiunii, sau aveau sa sacrifice inutil alte vieti, in ceea ce s-a numit "lupta pentru salvarea revolutiei", sa se reabiliteze "din mers". Datorita abilitatilor profesionale si "devotamentului" unor subordonati au reusit sa-si creeze "situatii-limita" prin a caror "solutionare eficienta si operativa" au convins asupra loialitatii si strictei necesitati de pastrare a functiilor si primirii de noi atributii. Responsabilitatea reprezinta modul in care individul constientizeaza corectitudinea actiunilor sale, caracterul efectelor produse, raportandu-se la un sistem de valori recunoscut ca moral. In abordarea responsabilitatilor nascute in momentele de cumpana, majoritatea "actorilor" se considera ca fiind adeptii ferventi ai "moralei de tip nou" sau desconsidera vietile celor care lupta in strada pentru libertate.

RASPUNDEREA PENALA. In "momentul decembrie 1989" sistemul de valori morale pozitiv era "cel din strada", materializat prin dorinta de desprindere de trecut si aspiratiile de libertate. Prin optiunea rupturii de trecutul oprimator, demonstrantii reprezentau promotorii ratiunii, libertatii si respectului fata de valorile etern umane, chiar daca se manifestau haotic si randurile lor aveau o componenta eterogena. In conditiile din acea vreme nu se punea problema unor transformari imediate pe cai constitutionale care sa nu presupuna initierea si coagularea unor miscari de strada. Ceea ce nu au inteles atunci oprimatorii si uneltele acestora a fost tocmai prapastia existenta deja intre "gargara" ideologica pe care o administrau zi de zi poporului si crunta realitate, conditie in care s-au autoexclus din istorie intr-un mod nu numai rusinos, dar si sangeros. Ajungem, prin raportare, la raspunderea penala, caz in care sistemul de valori morale este inlocuit de norme juridice si se face sub incidenta sanctiunii penale si nu critic ori autocritic. Pentru o mai buna intelegere a fenomenelor strict juridice legate de investigarea si sanctionarea unor fapte comise in acele imprejurari se impune sa retinem, mai intai de toate, faptul ca raspunderea penala este personala. Aceasta priveste numai persoana care a comis o infractiune ori a participat la savarsirea unei infractiuni, aceasta fapta constituind singurul temei al unei actiuni penale, iar sintagme de felul "armata a tras" nu sunt nici exacte si nici productive, institutia Armatei nefiind subiect de drept penal cu calitate generica de faptuitor. La fel de important in procesul de infaptuire a justitiei este si principiul inevitabilitatii raspunderii penale, acesta presupunand ca oricine a comis o infractiune sa raspunda penal, cu exceptia acelor conditii limitativ prevazute de lege care inlatura caracterul penal al faptei si implicit raspunderea penala. Din aceasta succinta enumerare trebuie sa faca parte si principiul prescriptiei raspunderii penale in temeiul caruia, dupa scurgerea unui timp indelungat, sanctionarea faptuitorului nu mai are eficienta sub aspectul rolului educativ-preventiv al oricarui proces penal. Amnistia, o cauza de inlaturare a raspunderii penale, este un act de clementa prin care statul, din considerente de politica penala, "uita" o fapta prevazuta de lege ca infractiune. Anterioarele incercari de "obtinere" a unei asemenea amnistii la solicitarea unor diletanti politici ori indivizi, eventual grupuri de interese, pentru care sangele varsat nu valoreaza mai nimic, au fost in mod corect respinse de organele abilitate ale statului.

Citește pe Antena3.ro

O profesoară a fost arestată după ce elevul ei i-a întins o capcană. Ce le-a mărturisit acesta polițiștilor

IERARHIE. Armata, ca institutie, poate impune o "ierarhizare" a raspunderilor, avand in vedere raportul dintre ordin si executarea acestuia, formele de responsabilitate exista initial la nivelul organismelor militare care au elaborat si emis ordinele de lupta. La inceput, capii ostirii, proaspat reveniti de la Timisoara sau din alte locuri, au sustinut cu tarie ca mortii si ranitii ar fi provenit numai in urma tragerilor efectuate de fortele MI ori de agentii straini infiltrati. Specialistii militari au sustinut ulterior ca specificitatea "juramantului militar" impune exonerarea persoanelor care aveau calitatea de militar, implicate in represiune. Ipoteza apare ca lipsita de temei atata timp cat "primejdia" interna ameninta numai "bucatica de patrie si popor" a nomenclaturii de partid, din ea facand parte si generalii care conduceau cele doua ministere. Acei "specialisti" aveau in vedere doar componentii MApN, cei ai MI fiind de mult timp trimisi in judecata, ca si cum numai acestia ar fi avut "consum de munitie". Au existat cateva cazuri de ofiteri care au avut o atitudine real "refractara" fata de ordinele de folosire a armelor impotriva demonstrantilor. Nu stiu sa raspund la intrebarea ce evolutie a cunoscut cariera lor militara. Ca urmare a presiunii opiniei publice si a practicienilor dreptului penal, s-a admis ulterior ca exista responsabilitate in cazurile in care militarii executanti ai ordinelor au savarsit o serie de fapte din culpa sau cu intentie prin nerespectarea intocmai a prevederilor privind uzul de arma.

REALITATEA. Aplicarea legii, atunci cand a fost facuta, a incercat sa reflecte nuantarile specifice fiecarui loc in care demonstrantii au fost supusi actelor de reprimare. Evident, au existat diferente intre localitati si chiar intre diversele zone din aceeasi localitate. Nimeni nu poate absolutiza si afirma ca peste tot organele de militie s-au purtat cu bestialitatea manifestata, spre exemplu, la Bucuresti, in noaptea de 21/22 decembrie, ori ca toti militarii MApN ar fi actionat asemenea celor care au urmarit si impuscat oameni pe Calea Girocului din Timisoara sau celor care au "spart" baricada din Bucuresti. Coborand pe scara ierarhica, se poate distinge modul de percepere a realitatii de catre cei ce au dat ordinul direct si de catre cei care au tras: comandantii si formatiunile subordonate, aflate fata in fata cu masele protestatare. Trebuie avuta in vedere posibilitatea reala de apreciere a totalei discrepante intre situatiile-premisa initial avute in vedere la plecarea din unitati (admitand ca, in adevar, a existat o eronata reprezentare a actiunilor "huliganice") si cele gasite in teren. Nici aceste premise nu par a fi de bun augur atata timp cat manifestantii, ale caror arme au fost lozincile antidictatoriale si indemnurile de fraternizare, au fost victimele unor tiruri nejustificate. Asemenea afirmatii scapa din vedere multe principii unanim recunoscute, represiunea neputand primi un "bonus de legalitate" atata timp cat puterea de stat, forma ei de organizare si cea de exercitare, nu era amenintata de o rebeliune cu caracter armat. Doar vointa poporului este temelia unei puteri statale constituita pe principii real democratice si este evident faptul ca in acel moment "statul socialist" nu mai avea un asemenea suport, "democratia" romaneasca avand de peste 40 de ani un caracter pur declarativ. Prin declansarea unei represiuni sangeroase, atat puterea politica, cat si aceea executiva, inclusiv fortele armate, se plasau in antiteza cu poporul, ale carui emanatii erau, mai prozaic spus, se incerca "o dragoste cu de-a sila".

UZUL DE ARMA. Trebuie avut in vedere raportul dintre drepturile si libertatile fundamentale ale omului, pe de o parte, si indatoririle sale fata de stat, pe de cealalta. In exercitarea acestora, fiecare cetatean este supus unor ingradiri stabilite prin lege in scopul exclusiv al asigurarii respectului libertatilor si drepturilor celorlalti, sistemul de restrictii formand cadrul general al starii de legalitate. Aceasta are la baza indeplinirea cumulativa, nicidecum alternativa, a "cerintelor juste ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale, intr-o societate democratica". In cadrul statului dictatorial condus de Ceausescu si acolitii sai, nu mai prezenta importanta reala decat "ordinea publica", celelalte principii fiind inexistente, considerarea ca ilegala a actiunii maselor populare nefiind temeinica. Pentru a incheia acest demers am sa revin la acele acte care au stat la baza iesirii in strada a fortelor militare de represiune pentru a releva un aspect care e posibil sa nu fi fost observat pana acum. Ordinul nr. 02600/1988 al ministrului de Interne era conceput astfel incat permitea executantului direct sa hotarasca daca efectua sau nu uzul de arma, dar si intreruperea acestuia. Acest aspect rezulta din ultimele dispozitii ale art. 33 din acest ordin: "... in toate situatiile, se va avea in vedere ca uzul de arma sa nu conduca la amplificarea actelor de dezordine". La Timisoara, dar si in celelalte orase in care populatia a iesit in strada, in perioadele incipiente ale revoltelor, conducerea MI, prima care a intervenit, nu s-a prevalat de aceasta dispozitie, declarandu-se "depasita de evenimente" si determinand interventia in forta a trupelor MApN.

CAMUFLARE

"La scara istoriei, chiar si raspunderea morala este suficienta pentru a trimite orice personalitate la groapa de gunoi. Din aceste motive, o parte din vinovatii morali ai acelor sangeroase momente s-a ascuns sub "poala" institutiilor militare, incercand sa extrapoleze propriile interese la cele de stat. Au existat situatii in care personalitatile abilitate sa hotarasca continuarea unor cariere militare au fost obligate sa pastreze "eminente cenusii" in diverse compartimente.

ARGUMENTE

"Problema cea mai delicata pe care o ridica aprecierea responsabilitatilor relative la uzul de arma din perioada 15-22 decembrie 1989 este legata de stabilirea unui raport intre imperativele impuse de ierarhia si disciplina militara. Militari si juristi-militari, anterior pronuntarii unor hotarari judecatoresti, au cautat similitudini in precedente represiuni armate, argumentand ca folosirea fortei armate pentru pastrarea puterii de stat ar fi fost legala, in contextul particular al Romaniei"

NERESPECTAREA ORDINULUI: RAZVRATIRE

Vorbind despre responsabilitate, referitor la evenimentele din decembrie 1989, sunt necesare cateva precizari minimale asupra unor aspecte legate de "ierarhia militara" si de "actul de comanda". Armata a evoluat sub imperiul acestor doua notiuni primordiale, nici un organism cu caracter militar nu are o existenta viabila si nu poate desfasura actiuni de lupta in absenta lor. Acestea impreuna cu nivelul de dotare tehnica, cu determinarea adusa de existenta unei cauze suficient de puternic reprezentata in plan psihologic, de abilitatea tactica si strategica a unor capetenii si, nu in ultimul rand, nivelul informatiilor despre inamic si campul tactic au stat la baza tuturor victoriilor militare.

Esenta organismelor militare este disciplina riguroasa, asumata ori impusa prin mijloace persuasive specifice atunci cand a fost cazul. Aceasta se rezuma la executarea intocmai a ordinului primit fie de la esaloanele superioare, fie prin intermediul asa-numitilor comandanti directi. "Treptele" acestei scari, pe care se hotaraste un act cu caracter militar si pe care se transmite la esalonul executant, formeaza ierarhia militara. Neexecutarea ordinului este privita ca o forma de "razvratire" care impune masuri de multe ori drastice pentru pastrarea coeziunii si a capacitatii de lupta a unui organism militar.