George Banu: "Iubirea comună pentru Fănică ne lega"

George Banu, unul dintre cei mai buni prieteni ai Mihaelei şi ai lui Ştefan Iordache, îşi aduce aminte cu dragoste în suflet de cei cărora le-a fost cu ani în urmă "intermediar" într-ale iubirii. La aniversarea a 25 de ani de căsnicie, Fănică, aşa cum îşi alinta George Banu genialul amic, i-a cântat o melodie în semn de mulţumire pentru că i-a adus-o în viaţă pe Mihaela.


● Cum aţi întâlnit-o pe Mihaela Iordache?
● La Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, unde a venit de la Universitate, puţin din afara mediului nostru. Ea nu avea complexe, nici rezerve, şi de la început şi-a asumat deplin statutul universitar. De aceea am şi putut face împreună o carte importantă pentru studenţi, Arta teatrului, apărută întâi la Editura Enciclopedica şi apoi la Nemira. Fiind plecat din ţară, graţie acestei cărţi am continuat să exist printre studenţii care intrau în lumea gândirii teatrale. E o carte emblematică. O carte făcută în doi, o carte care ne-a unit.


● Dumneavoastră aţi fost cel care i-aţi prezentat-o pe Mihaela Tonitza lui Ştefan Iordache. Ce aţi gândit la momentul în care le-aţi făcut cunoştinţă?
● Îmi aduc aminte şi acum. Eram la Mamaia cu o prietenă unguroaică foarte simpatică şi l-am întâlnit împreună pe Ştefan Iordache. Ne-am luat cu vorba şi, în trei, am ajuns la un băruleţ, unde am descoperit-o pe Mihaela, care era singură. M-am apropiat de ea şi am invitat-o să vină cu noi. Şi astfel, în loc să ne întoarcem pe plajă, am stat acolo ore în şir... o zi de neuitat. Apoi, eu am plecat şi i-am lăsat împreună. Simţisem că ceva se născuse. Am fost un bun intermediar... ceea ce s-a început cu mine, au continuat apoi ei. De aceea, o bucurie enormă a fost pentru mine să-i regăsesc şi să fiu alături de ei la Gruiu, la aniversarea a 25 de ani de căsătorie. Ne lipseau imagini între cele două momente, dar în acelaşi timp ne regăseam în acea duminică luminoasă unde l-am ascultat cântând pe Fănică pentru mine, în amintirea zilei de la Mamaia şi semn de "mulţumire", mi-a spus el. L-am iubit enorm.


● Cum aţi resimţit atmosfera de la Gruiu?
● La Gruiu recunoşteam un spaţiu profund românesc, acel tip de spaţiu modest, cald şi uman, pe care l-am admirat în casa lui Brâncuşi la Hobiţa sau în bojdeuca lui Creangă la Iaşi.


● Când aţi întâlnit-o ultima dată pe Mihaela Tonitza Iordache?
● Ultima dată am fost la ei şi, în timp ce Mihaela ne servea feluri de mâncare descinse parcă dintr-un roman de Sadoveanu, Fănică îmi vorbea despre proiectul de a juca Lear. Îmi spunea lucruri inteligente şi juste despre colegi, îşi descoperea faţa ascunsă, faţa unui actor care a înţeles totul din teatru, dar n-a vrut nici să o arate, nici să o spună explicit. El a fost un revoltat şi un poet, dar în acelaşi timp şi un gânditor pe care puţini l-au bănuit şi cunoscut. E ceea ce am descoperit şi niciodată uitat. Mihaela, la sfârşit, s-a aşezat şi eu i-am spus: "Dragă Mihaela, eu am înţeles misterul Olteniei graţie textelor lui Fănică din cartea Ludmilei Patlanjoglu". Ea ştia că Fănică, în ciuda aparenţelor, a fost mai mult decât un actor. Şi eu i-o confirmam. Am simţit atunci câtă plăcere-i făceam. Iubirea comună pentru Fănică ne lega.


● Ce simţea Mihaela Tonitza Iordache legat de faptul că mai întâi a fost percepută ca "nepoata lui Tonitza", apoi ca "soţia lui Ştefan Iordache" şi abia în cel de-al treilea rând ca teatrolog şi prof. univ. dr. Mihaela Tonitza Iordache?
● Ea a fost femeia unei vocaţii unice şi această vocaţie se cheamă Ştefan Iordache, cum, în Franţa, Simone Signoret a fost şi ea, mai presus de orice, femeia unei vocaţii, vocaţia sa numindu-se Yves Montand. Aceasta a fost forţa şi demnitatea Mihaelei. Ca şi a lui Simone Signoret. O dăruire îndelungă şi adultă, dincolo de timp...


● Ce aţi putea să spuneţi despre profesionistul Mihaela Tonitza Iordache? Dar despre prietena Mihaela?
● Avea meritul de a fi eficace ­ mai mult decât mine ­, decisă ­ mai mult decât mine ­ şi de a trăi în afara teatrului ­ mai mult decât mine. Toate acestea ne uneau şi ne despărţeau.