Grigore Vieru - Când sunt adevăraţi, poeţii nu au moarte

Grigore Vieru a dispărut. Fizic. Spiritul şi ope­ra sa însă rămân. Cel supranumit "Poet pe Golgota Basarabiei" îşi va găsi odihna pe veci în Cimitirul Central din Chişinău. Va fi înmor­mântat mâine, în jurul orei prânzului. Ar fi îm­pli­nit, la 14 februarie, 74 de ani.

Grigore Vieru 14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009
E frig în sufletul familiei sale, în sufletele celor doi fii, în sufletele prietenilor, ale celor care l-au cunoscut sau au îndrăgit poezia lui Grigore Vieru. S-a creat un vid rece la aflarea tristei veşti că poetul nu mai este. După ce a apus ziua în care l-a comemorat pe Mihai Eminescu, destinul i-a fost fatal pe o margine de drum. A suportat multe "dureri", a suportat şi încercările Morţii de a-l lua cu sine, el însă a sfidat-o de fiecare dată. Acum nu a mai putut. Moartea l-a învins.

Locul de veci
Mormântul îi va fi în Cimitirul din Strada Armenească. Aşa cum a dorit, va fi înmormântat la Chişinău. Academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, a declarat pentru Jurnalul Naţional că Grigore Vieru îşi dorise iniţial să fie înmormântat, atunci când îi va veni ceasul, în satul în care s-a născut şi unde îşi doarme somnul de veci mama sa: Pererâta, de pe malul Prutului. Chiar pusese, în 1996, o piatră funerară comună în cimitirul de aici. Ulterior, a rugat să fie înhumat în Cimitirul Central, acolo unde sunt şi cei pe care i-a năşit sufleteşte – Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – şi unde să fie aduse şi osemintele mamei sale. În după-amiaza zilei de astăzi, sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Grigore Vieru va fi depus la Biserica "Sfânta Teodora" din centrul oraşului, iar mâine, în prima jumătate a zilei, în holul Palatului Naţional – pentru un ultim rămas bun. Mormântul îi va fi săpat lângă cel al poetului şi publicistului Ion Vatamanu şi cel al lui Anton Crihan – unul dintre fruntaşii vieţii publice din România perioadei interbelice. Data de 20 ianuarie a fost declarată zi de doliu naţional în Republica Moldova. A fost constituită prin decret prezidenţial o comisie de stat pentru organizarea funeraliilor poetului.

Opera poetului
În calitatea sa de critic, Mihai Cimpoi scria despre poezia lui Grigore Vieru că este organic legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii române, "mai apoi orientându-se spre formule magic-vegetale blagiene". A debutat editorial în 1957, student fiind la Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic din Chişinău, cu placheta de versuri pentru copii "Alarma". Au urmat, în cei peste 50 de ani de activitate literară, multe volume publicate atât în Basarabia, cât şi în România, ţara pe care o vedea copil fiind, dar nu putea intra niciodată. A copilărit pe malul stâng al Prutului, dar a trecut acest râu pentru prima dată în 1973, când a făcut parte dintr-o delegaţie de scriitori sovietici. Atunci a participat la întâlnirea cu echipa redacţiei revistei Secolul XX, printre care se aflau regretatul Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Geo Şerban. Atunci a vizitat, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneţ, Suceviţa, Dragomirna, Văratec.

În 1989, când a fost ales "deputat al poporului", câştigase simpatia celor care aveau acelaşi vis cu al său – întâlnirea cu românii de dincoace de Prut. În acelaşi an a adunat în jurul său pe cei mai populari interpreţi de muzică uşoară din Basarabia, efectuând un turneu în Moldova din dreapta Prutului. Chiar în 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1992 acest înalt for îl propune pentru Premiul Nobel pentru Pace. Devine membru corespondent al Academiei Române în 1993. A scris mult, a scris cu sufletul. Ultima carte apărută poartă titlul "Taină care mă apără" (Princeps Edit din Iaşi), un volum de poezii, cu peste 700 de pagini, a fost lansată la 8 decembrie la Iaşi. La Bucureşti, urma să fie lansată la data de 24 ianuarie.

La moartea...
Prietenii şi cunoscuţii deplâng dispariţia tragică a lui Grigore Vieru. Adrian Păunescu ne-a mărturisit la ceas de despărţire în­treaga durere pricinuită de plecarea unui prieten fără egal: "A murit un atât de mare poet al României, încât pe toate mor­min­te­le poeţilor români a început să ningă. E o plecare dureroasă şi brutală. Grigore Vieru mai avea multe de făcut. Grigore Vieru se gândea la moarte, dar se gândea şi mai puternic la viaţă. Aveam planuri împreună, cu mai mulţi prieteni ai mei. Avea întâlniri la Galaţi, la Cernăuţi, un program de viaţă puternic, ca şi cum nu ar fi vrut să-l apuce somnul şi să cadă. El a murit la aproape 74 de ani, dar nu este mai mică durerea noastră decât la moartea lui Labiş, care avea doar 29 de ani. (...) Atât de curat, atât de inocent în viaţa lui publică era Grigore Vieru, încât ultima sa lacrimă a plâns-o pe pământ românesc. (...) A avut, la fel ca Avram Iancu, în sânge unitatea naţională, soarta integrală a neamului, re­pre­zen­ta distilarea tuturor trăirilor noastre. Erau unii care îmi vo­iau moar­tea, iar Grigore s-a pus în fruntea delegaţiei să lupte pen­tru mine. Iar când mi-era mai greu, nu aveam nici pâine să mănânc, am primit într-o zi la uşă pe cineva cu o sacoşă. «Vi le-a trimis domnul Grigore Vieru, care vă iubeşte mult!» Erau câteva kilograme de cireşe. Se copseseră cireşele în Basarabia şi Grigore se gândea la mine. Erau zorii libertăţii şi eu nu aveam pâine, se desfiinţase Contemporanul atunci, iar el îmi trimisese fructele învierii. (...) Ne batem joc de marii noştri actori, ne batem joc de marii noştri interpreţi, de bătrâni, ne asmuţim unii împotriva altora, nu mai găsim raporturi normale între generaţii, nu mai găsim armonia. O lecţie vie şi drastică ne dă Grigore Vieru. Lec­ţi­a lui să ne fie exemplu, să ne certe din cele mai înalte tonuri de albastru. Iartă-l pe Grigore Vieru, odihneşte-l pentru că mi-e dor să-i mai aud vocea din când în când, să-i mai aud respiraţia, ini­ma lui! În cultura de aici nu s-a simţit ca acasă, de aceea chiar vorbeam cu Eugen Simion să-i eternizăm memoria, pentru în­ce­put să i-o permanentizăm pentru cât de nedrept a fost tratat aici. Moartea lui Grigore Vieru va funcţiona ca o nouă viaţă a lui Grigore Vieru".

Mirabela Dauer, vădit marcată de moartea poetului, abia a reuşit să vorbească despre cea de-a doua jumătate a sufletului ei, aşa cum l-a considerat pe "nene Grig". "Sunt fără replici, fără cuvinte, fără aer, fără respiraţie. Este acelaşi lucru care s-a în­tâm­plat acum 15 ani cu Ion şi Doina Teodorovici, prima mea jumătate de suflet. Acum, efectiv, mi-a murit şi cea­lal­tă ju­mă­ta­te de suflet. Tocmai m-am văzut cu nene Grig, am vorbit cu nene Grig la Chişinău, pentru că am avut spectacol acolo. M-am săturat de fiecare zi care vine şi mi-e frică să nu-mi aducă o veste cumplită. Mi-e frică de fiecare trezire... Parcă nu-mi găsesc locul şi nu cred că s-a întâmplat asta. Îmi fac fel şi fel de scenarii tâmpite în cap, şi nu-mi vine a crede că nu am să-l mai văd. În fiecare an, m-am văzut cu nene Grig o dată sau de două ori, aici, în România, sau la Chişinău. Sufletul meu este terminat."

Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură din cadrul Academiei Române, a aflat cu adâncă tristeţe vestea trecerii în nefiinţă a marelui poet. "Atunci când moare un om, sigur că regretăm, iar cei care l-au cunoscut şi au fost aproape de el suferă. Însă când moare un poet, dispare şi posibilitatea de a exprima această suferinţă. Cultura română pierde un poet reprezentativ pentru o anumită istorie, pentru existenţa românilor de dincolo de Prut. De multă vreme el era perceput ca un simbol al renaşterii spirituale şi naţionale din Basarabia postbelică. De aceea, eu am crezut întotdeauna că el şi colegii lui de generaţie reprezintă ceea ce a reprezentat generaţia lui Goga la începutul secolului al XX-lea în Transilvania. E un fel de simi­litudine de destin, care are şi o prelungire în plan poetic, pentru că, în funcţie de această istorie a tribului său, Vieru şi-a simplificat versul, el voia să comunice un mesaj. Faptul acesta i-a fost reproşat pe nedrept, după părerea mea. Pentru că, încă o dată, Vieru vorbind de pildă de mama îndurerată, care este fantasma esenţială în poezia lui, vorbea de îndurerata Basarabie. (...) Ştia că trebuie să se adreseze românilor de acolo, înstrăinaţi, agresaţi şi încercaţi de istorie. Probabil că după Nichita Stănescu şi Sorescu a fost poetul cel mai cunoscut şi mai acceptat de oa­me­nii simpli. Iar Nichita Stănescu spunea despre el atât de frumos: «Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet, el transfigurează natura gândirii în natura naturii, ne împrimăvărează cu o toam­nă de aur, cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire». Eu l-am cu­nos­cut în casa lui Nichita Stănescu înainte de 1983. I-am spus odată că poezia lui este ca o lacrimă care mărturiseşte şi profetează."
«Nu am, moarte, cu tine nimic!»

Paul Surugiu, Fuego – care a cântat cu mult suflet pe texte ale lui Grigore Vieru l-a îmbrăţişat ultimul, şi pentru ultima dată pe poet. "Gore Vieru – spune Fuego – a fost mai mult decât un poet, a fost un destin, o mare conştiinţă a timpului nostru. A plecat atât de dureros şi de nedrept dintre noi, mutându-se într-o stea şi cu forţa extraordinară a fiinţei plăpânde şi invincibile a strigat: «Nu am, moarte, cu tine nimic!». M-am identificat prin muzică cu maestrul, care m-a iubit ca şi pe propriul fiu şi prin mine el va exista. Am fost ultimul artist care l-a îmbrăţişat pe scenă, fiind prezent la Cahul, la invitaţia domniei-sale, la sărbătorirea Poetului nepereche Mihai Eminescu, care de ziua naşterii lui şi-a ales perechea. Adâncă şi pioasă plecăciune, maestre! Dumnezeu să vă ridice în lumină şi să vă odihnească sfere înalte ca spiritul dumneavoastră!"

"Moartea lui Grigore Vieru este o pierdere uriaşă, iar tristeţea Basarabiei se îndoliază şi cu tristeţea noastră, a declarat scriitorul Fănuş Neagu la aflarea tristei veşti. (...) Sunt convins că Podul de flori, pe care l-a iubit atât de mult, azi începe să se schimbe în Pod de aramă, cu deschidere spre inima Dunării şi, de asemenea, spre inima Nistrului! Noapte bună, Grigore! Mereu ne va fi dor de tine şi mereu îţi vom deschide cartea ca să-ţi revedem surâsul tău înviforat şi trist!"

Întâlnire de neuitat
Să scrii despre Grigore Vieru înseamnă să descrii o zi de 15 octombrie 2008, cu nori urmăriţi de vânt pe un cer albastru, când, chemat de soartă, venea la re­dac­ţia Jurnalului Naţional să vorbească despre Doina şi Ion Aldea-Teodorovici.
Să scrii despre Grigore Vieru înseamnă să te arunci în roitul albinelor adâncite în mun­ca lor pentru binele stupului, în ca­zul poetului stupul reprezentând România. În micul birou din redacţie, Florin Condurăţeanu, un uriaş suflet de român, îl sprijinea pe firavul Grigore Vieru, al cărui piept ascundea cinci by-pass-uri şi îl încuraja să nu mai bage în seamă terti­pu­rile şi ura celor care nu vibrează pe frec­venţa României mari. Aşa a fost ma­re­le poet Grigore Vieru, care, după cum ne împărtăşea la vizita sa, abia când a de­ve­nit student şi-a dat seama de românitatea lui. Iar când i-a picat în mână publi­cistica lui Eminescu, a înţeles tot ce i s-a ascuns până atunci. De altfel, acest volum îl consideră "manualul meu fundamental de istorie". Cum să nu ţi se pară extraordinar că acelaşi Mihai Eminescu avea să îl cheme la el, acolo sus, de ziua lui, 15 ia­nua­­rie, să lumineze cerul a poezie. Grigore Vieru a visat toată copilăria să treacă Prutul. Acum, Grigore Vieru trece Styxul, iar în urma sa un ocean de lumânări aprin­­se. Ne-am despărţit atunci, la re­dac­ţie, du­pă ce ne-a povestit de copilăria sa şi de ideea de ro­mâ­nitate, cu părere de rău. Ne-am fi dorit o zi mai lungă în compania po­etului. Se mira că am fost aşa prie­te­noşi cu domnia-sa, dar cum puteam fi altfel, noi, cei care eram străfulgeraţi de ino­cen­ţa sa, de bucuria cu care vorbea de România, de ţara lui şi a noastră! (Loreta Popa)

---

Legământ
Lui Mihai Eminescu

Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atuncea, poate,
La mijlocul ei aproape.
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a reuşit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.