Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Rugby-ul este simplu... dar complex. Regulile jocului cer ca mingea să fie purtată în braţe dincolo de linia adversă, ea putând fi pasată însă numai în spate. Această aparentă contradicţie poate fi rezolvată numai prin muncă în echipă şi dedicaţie arătată în joc. Câştigă meciul doar echipa care poate să folosească spaţiul de joc pentru a avansa, împiedicând în acelaşi timp echipa adversă să înainteze sau/şi să aibă posesia balonului oval. Să se mobilizeze umăr lângă umăr. După cum spune o mai veche glumă englezească: "Cine sunt rugbiştii? Prietenii care te pot ajuta să-ţi găseşti capul pierdut pe teren după ce ţi l-au smuls în timpul meciului".
Când intri în vestiarele de la peluza a II-a a Stadionului Dinamo laşi în urmă zgomotul de afară şi un soare african ce pare să se fi instalat fix deasupra locului. Prima uşă pe dreapta este întredeschisă... La începutul anului, Ştefan Demici, antrenorul echipei de rugby a clubului, mai avea în vestiar, după un exod aproape biblic, doar nouă jucători. La un loc cu el şi cu secundul echipei Cristian Hâldan, unşpe' oameni. La atâţia oameni rămaşi ar fi putut să-şi facă bine mersi o echipă de fotbal. Alternativ, să desfiinţeze secţia de rugby a echipei Dinamo.
Şase luni mai târziu, sunt nu mai puţin de 40 de oameni care aşteaptă pe bănci sosirea celor doi. Încăperea pare mult prea mică pentru numărul impresionant de jucători care s-au adunat, iar aerul vibrează. Cot la cot, stau unul lângă altul, de la jucători de echipă naţională până la adolescenţi care abia au încheiat junioratul la rugby.
Masorul echipei îşi face de lucru lângă masa de masaj pusă undeva în centrul încăperii. Primul care intră la "frământat" pe mâinile lui nea Trică Nicuşor este Mihai Adăscăliţei, pilierul echipei, care se plânge de dureri la muşchii gambei, apoi spatele taloneurului Florin Taşcă. Clienţi are destui. Antrenorii ajung ultimii, se aşază la o bancă de lângă perete şi trag lângă ei, pe post de birou, masa de masaj.
Se face prezenţa după blocnotesul pe care secundul îl ţine în faţă. "Băi, grasule, dispari din faţa mea", îi tună deodată antrenorul Demici pe masorul echipei, care rămăsese, ca din obişnuinţă, în centrul încăperii lângă "fostul" lui punct de lucru unde presta. Nea Trică, fără un alt îndemn, dispare cu o iuţeală aproape de nebănuit, pentru fizicul impresionant pe care îl are, undeva în spate. Se pun la punct ultimele detalii ale vizitei medicale de a doua zi, dar şi plecarea în cantonament. "Îl luăm şi pe...?", se interesează Demici. "Da, sigur că da, vine cu noi", răspunde Răzvan Stanca, unul dintre veteranii echipei, care este repede completat, de alături, de căpitanul echipei Tudori: "O să-şi facă recuperarea mai repede acolo, fiind cu noi la un loc". "Bine, să începem antrenamentele, că am întârziat destul", răspunde, mulţumit de ceea ce aude, antrenorul. Jucătorii se înghesuie pe uşa vestiarului înspre teren, recuperându-şi din mers un tricou în plus, ghetele de joc în timp ce în spate masorul îşi rearanjează la loc masa şi se mai uită o dată în geanta lui uriaşă, să vadă dacă are tot ce-i trebuie.
O SINGURĂ ECHIPĂ, O SINGURĂ POSIBILITATE
Câteodată cade exact unde te aştepţi. Alteori este o corvoadă doar să-ţi închipui unde va ateriza. Se roteşte prin aer ca un şurub ce înfiletează cerul şi, după ce loveşte suprafaţa de joc, pică exact în locul opus celui unde era aşteptată cu braţele deschise. Într-un meci, doar, combinaţia asta supărătoare dintre traiectoriile ciudate ale balonului oval şi neatenţia jucătorilor poate duce la o înfrângere. "Sare o dată aşa, te duci după ea, se duce în partea ailaltă, vine unul, ţi-o ia şi îţi dă eseu", spune Alexandru Marin, în timp ce-i pasează mingi de pe marginea terenului colegului său Valentin Ivan. În glumă, acesta le prinde când cu o singură mână, când cu partea de jos a tricoului cu care face cupă. Amândoi joacă teoretic pe acelaşi post, fundaş. Acum însă, Alex a preluat rolul de aripă în echipă pentru a-l menaja un pic pe Vali, care are o mică problemă la unul dintre genunchi. "E un jucător care promite. Acoperă bine terenul", comentează de pe margine Alex.
Tatăl lui, Alexandru Marin "Bucătarul", fost mare rugbist la echipa naţională, s-ar fi opus la început ca fiul său să se apuce de acest sport. "Pe mine, mama m-a dus la rugby la 6 ani", spune râzând. "Pe tata l-am avut antrenor când am avut vreo 10 ani. Aşa că, probabil, aici ajungeam oricum..." Iar alături de pilierul Flavius Dobre împarte titlul de veteran al echipei. Pentru el, asta este Echipa: "Dacă se va întâmpla vreodată să nu mai pot juca, gata, asta este. Aici a început, aici se termină. Nici nu mi-am pus întrebarea dacă voi pleca, chiar şi înainte când nu eram angajat. Am stat trei ani jumătate fără 100.000. Luam doar primele şi asta, doar, dacă jucam..". La fel ca şi alţi "bătrâni" ai echipei, şi-a luat rolul de mentor în serios: "La cei care joacă pe aripi şi fundaşi mai vorbesc cu ei, mai fac cu ei, mai aranjez pe teren. Unii vor să înţeleagă, alţii mai greu (...) Orgolii? Nu. De afară poate că pare, dar sunt personalităţi foarte puternice, care nu acceptă anumite lucruri".
DOAR UN SIMPLU MECI DE ANTRENAMENT?
După fiecare antrenament al zilei, cei doi antrenori, Demici şi Hâldan, împart jucătorii în două echipe pentru o "miuţă" rugbistică. Terenul lat acoperit cu gazon artificial devine scena unor războaie teribile purtate între "verzi" şi cealaltă echipă. "Verzii" sunt jucătorii care trebuie să îmbrace pe căldura asta sahariană nişte veste aduse din vestiar. Şi cu toţii uită că sunt doar la un antrenament, iar meciul devine mult prea real. Placaje la sânge care îl trimit pe purtătorul balonului cu nasul direct în pământ, plonjoane spectaculoase, grămezi spontane formate din câte şase-şapte oameni în care nu mai poţi deosebi jucător de jucător şi capete de picioare, sprinturi nebuloase atunci când purtătorul balonului găseşte drumul deschis de coechipieri către terenul advers, eseuri, accidente şi multe discuţii. "Nu toţi acolo, băă!", strigă căpitanul echipei Alexandru Tudori, şi el un veteran al clubului, către coechiperi şi "inamici" deopotrivă, văzând că aceştia au redus spaţiul de joc doar la centrul terenului "... acolo se adună toţi, uite cât e tarlaua de mare" şi face cerc cu degetul împrejur. Mingea este pasată mai departe şi centrul de greutate al meciului se mută o dată ce mingea ajunge în braţele lui Adrian Udroiu (fundaş), şi acesta găseşte spaţiu liber către poarta adversă. Din masa de jucători de pe teren se mai aude în spatele celui care fuge doar "Urcă! Urcă". Ştefan Demici stă fix în mijlocul acestei furtuni şi zâmbeşte mulţumit.
VALORILE NU VIN. VALORILE SE FORMEAZĂ
De la începutul campionatului, când s-a reîntors la echipă, au plecat vreo 18 jucători şi crede că lucrurile vor deveni interesante de abia când vor forma o echipă. "E greu să faci un sistem de joc în câteva luni (...). De abia începem să formăm o echipă. Sunt trei-patru jucători-cheie de care se leagă jocul, dar dacă aceştia ies din teren... atunci, pa. Pe la ei trec baloane, dirijează jocul şi aici este problema la jucătorii noi, pe aceleaşi posturi, dacă nu sunt de aceeaşi valoare, se cam simte."
Secundul echipei recunoaşte cam aceleaşi probleme: "În meciul cu Baia Mare, în ultimele momente, noi scoteam de pe teren jucătorii experimentaţi, fiindcă erau accidentaţi, şi băgam tineri. La fiecare copil al nostru ei băgau un jucător cu experienţă, şi asta ne-a costat meciul". "Au pierdut fiindcă nu au ştiut să ţină de rezultat, acolo trebuiau să joace cu şutul afară. Mai aveau cinci minute, dar s-a dat un eseu şi s-a terminat meciul", zice Ion Gheorghe "Tarzan", fostul internaţional. Nu crede deloc în dezavantajul vârstei celor mai tineri: "N-au experienţă. Dar la o echipă cum e Dinamo, rar au venit valorile. Valorile au fost crescute aici. Şi eu tot puşti am venit aici. Iar băieţii ăştia cu experienţă care sunt jucători consacraţi o să-i «crească». Au fost deja bine primiţi în colectiv şi au tot sprijinul".
INIMA ARE FORMĂ OVALĂ
Echipa de fotbal a clubului a ieşit să alerge un pic pe gazonul stadionului. Prin spatele reporterilor şi camerelor de televiziune care se înghesuie, să prindă măcar un cadru cu cei 11 fotbalişti alergând, se strecoară ca nişte anonimi întreaga echipă de rugby. Nimeni nu-i întreabă nimic, nimeni nu se întoarce nici măcar o dată în spate. Un elefant se furişează tiptil-tiptil prin spatele unei furnici.
"Aş putea să-ţi dau frumos răspunsul ăla cum că «m-ar fi influenţat familia»", răspunde Alexandru Marin, zâmbind la o întrebare de ce a ales rugby-ul, şi nu fotbalul... dar o să-ţi spun că este un sport care necesită mai mult suflet, mai mult colectiv, acolo totul este individual, nu poţi să legi o prietenie cum e aici. Noi suntem legaţi cu sentimente aici. Şi e greu să dai cu piciorul la aşa ceva". "Mai trebuie inimă...", îl completează, Cosmin Raţiu, "... fără inimă nu poţi să joci rugby". Uriaşul de 1,90 metri, din cauza unei accidentări, este nevoit să stea pe banca de rezerve. Îi urmăreşte cu atenţie pe cei mai tineri şi spune că în teren nu se simt diferenţa de vârstă sau "bisericuţele" care apar în vestiare între jucători. "Suntem o familie, o echipă, trebuie să câştigăm. Dacă îi e greu unuia, trebuie să-l ajutăm să treacă peste asta: «Hai, lasă, nu-i nimic, o să fie bine»"
SĂ JOCI DOAR DIN PLĂCERE
"În ianuarie, eu, nouă jucători şi Cristi Hâldan ne uitam unii la alţii în vestiare", îşi începe confesiunea într-un birou al clubului antrenorul echipei de rugby, Ştefan Demici, cu câteva zile înainte de realizarea reportajului. "Şi atunci am hotărât cu toţii să refacem echipa asta, să nu creadă cei care au plecat că o dată cu ei a murit şi echipa. Cu sprijinul conducerii Clubului Dinamo, al lui Tarzan, al dlui Dan Petrila, care este vicepreşedintele secţiei, am adus jucători care încă merg la serviciu şi din plăcere, fără nici o obligaţie, vin şi joacă. Alţii muncesc pe la trupele speciale DPIR şi se antrenează noaptea prin pădure, fug, aleargă şi vin la meciuri.
Am chemat oameni care au plecat la serviciu din provincie, i-am adunat şi am reuşit să facem 40 de inşi. Ne-am calificat în grupele de 1-6 care se joacă pentru calificare şi pentru Turneu, pentru Campioana României şi am reuşit să batem chiar şi în primul meci Farul-Constanţa din acest play-off."
