Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Dacă ajungem în cer după ce murim, acolo o să mă întâlnesc cu tatăl meu, cu fraţii mei, cu toţi cei dispăruţi atunci”, mi-a spus. Pentru că familia sa nu a recuperat corpurile tatălui şi al fratelui său, pieriţi în acele zile, se hotărâse ca anul acesta să depună câte o floare la toate gropile comune cu eroi necunoscuţi existente în judeţul Iaşi, gândindu-se că doar aşa ar putea aduce un omagiu chiar la căpătâiul lor. N-a mai apucat să o facă. A plecat să le înmâneze direct câte o floare, în cer. Dialogul nostru reprezintă ultimul interviu acordat presei de unul dintre puţinii supravieţuitori ai trenurilor morţii, Leizer Finchelstein (90 de ani). S-a stins cu câteva zile în urmă. O boală nemiloasă l-a doborât fulgerător. Când ne-am întâlnit ultima oară m-a privit cu ochii lui blânzi, sfredelitori. Mi-a strâns mâna bărbăteşte, aşa cum numai el ştia să o facă. Un munte de om, o mare de blândeţe. Înalt cât un brad, îţi lăsa palmele însetate de sânge după ce îţi întindea cu dragoste braţul său în semn de salut. După fiecare frază rostită din povestea calvarului prin care a trecut îl cuprindea plânsul. Simţeai Iaşiul de altădată doar când îl vedeai pe acest om. Era ca un bunic neasemuit de bun, frumos la suflet şi voinic. Abia aşteptam să-mi întindă mâna, să-mi rămână urmele strânsurii sale în palme. Şi asta pentru că, de fapt, salutul său venea din suflet. De aceea, poate, îmi plăcea nespus de mult să “dau noroc” cu el, aşa cum spun copiii. Tot aşa îndrăgeam şi felul său deosebit de a povesti.
Imaginea mamei sale când i-au scos pe tata şi pe toţi cei şase băieţi de lângă ea a fost cea mai dureroasă
Evenimentul prin care a trecut eroul nostru, “pogromul de la Iaşi”, s-a petrecut în iunie 1941. În Duminica neagră au fost împuşcaţi mii de evrei aduşi cu forţa şi bătuţi. Mulţi au fost ucişi în curtea Chesturii Poliţiei. Apoi, în urma unor atrocităţi de nedescris, 4000 de evrei strânşi din toate cartierele Iaşiului au fost înghesuiţi în vagoane şi transportaţi fără apă, fără nimic, pe o căldură de 40 de grade în scopul exterminării. Din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuşi, 2650 dintre ei au murit.
Reporter: Care a fost momentul cel mai dificil prin care aţi trecut atunci? Când aţi asistat la primele atrocităţi?
Leizer Finchelstein: Am simţit nenorocirea din momentul în care ne-au scos din casă. Noi eram nouă copii acasă, şase băieţi şi trei fete. Au venit să ne ia în duminica aceea care pentru noi era una obişnuită. Auzisem deja că se întâmplă câte ceva prin Tătăraşi sau la abator, dar nu ne-am putut imagina că se va împrăştia în tot oraşul şi va urma acel măcel, care după toate documentele este cel mai mare pogrom din istoria crimelor împotriva evreilor. În foarte scurt timp, în doar două zile, au fost omorâţi, potrivit cifrelor scoase recent la iveală, între 12.000 şi 14.000 de oameni. Să-i omori în condiţii barbare…Eu am fost luat de acasă împreună cu ceilalţi cinci fraţi ai mei. Am un frate mort în pogrom, şi soţia mea şi tatăl meu au fost omorâţi atunci. Şi noi, toţi fraţii, alături de tata, am fost în vagoanele morţii. Împărţiţi în două trenuri, tata cu doi fraţi au fost în trenul spre Călăraşi. Eu şi trei fraţi eram într-un vagon care a pornit spre Podu Iloaiei.…Un frate s-a pierdut, nici până azi nu ştim în ce groapă comună este. Eu am rămas ultimul frate din familie. În zilele când se va face comemorarea pogromului din 2013 mă voi urca în autobuzul care este pus la dispoziţie de comunitate şi voi cutreiera toate cimitirile din apropierea Iaşiului, la Podu Iloaiei, la Tg. Frumos şi în alte locuri ca să pun câte o floare la fiecare mormânt. Poate fratele sau socrul meu se află într-una din aceste gropi….Momentul cel mai greu… A fost imaginea mamei mele, când au fost luaţi de lângă ea tata şi toţi băieţii, nu vă puteţi închipui ce durere era. N-aş dori niciunei mame, indiferent de etnie (plânge - n. red.), să treacă prin ce a trecut ea cu şase flăcăi scoşi din casă, nu neapărat omorâţi, că mama îşi făcea deja programul la cine va merge mai întâi… S-a aflat pe drum că nu va mai fi întoarcere, dar a dat Dumnezeu şi ne-am şi întors. Ne-am întors fără un frate şi fără tata…O altă imagine, cea mai violentă poate, a fost la Chestură. Dureroasă a fost şi cea în care eram înghesuiţi 120 de oameni în vagoane de 10 tone şi unde maximul era de 40 de persoane.…Bunul nostru Dumnezeu, care are grijă de noi, a dat o căldură de 40 de grade atunci…Noi fusesem scoşi de duminică dimineaţă din case, de la ora 10.00 nu pusesem pic de apă în gură, cu toate excrementele pe noi, pentru că nu ne-a lăsat să ne ducem la toaletă, când ne-au urcat în tren deja eram pe jumătate morţi. Stăteam ca sardelele, înfiorător a fost când s-a înteţit căldura şi noi eram murdari de fecale. Este ceva care nu se poate povesti. Am băut urina, am supt transpiraţia din cămaşa care era deja murdară ca o cârpă de spălat pe jos. Şi după ce s-a terminat urina, stăteam cu palma căuş să prindem o boabă de rouă de undeva de pe drum, dar ne-aveam de unde. Şi apoi, să stai cu toţi cei care mureau în vagon era cumplit! Ca să eliberăm un pic vagonul am făcut “bănci” din cadavre, vă puteţi închipui ce înseamnă să stai pe morţi. Să stai pe fratele tău sau pe tatăl tău. Sau un tată să stea pe fiul lui mort. Nu mai aveam nicio speranţă. Credeam că vom muri toţi, nu era decât o chestiune de timp. Vagonul s-a transformat într-o cameră de gazare ecologică, fără fum şi fără foc...
Dar nu puteaţi să despindeţi un lemn din podeaua vagonului?
Nu puteam să rupem, să desfacem ceva, pentru că un vagon este solid construit. A doua zi, dimineaţa, ne-au adunat să înmormântăm morţii. Nu ştiu cine i-a descărcat, dar în faţa fiecărui vagon erau mormane de cadavre dezbrăcate, stivuite unele peste altele. Şi misiunea noastră, dată de şeful de jandarmi, era să le întindem pe câmp şi să le căutăm actele în buzunare ca să fie oarecum o evidenţă a celor decedaţi. La unii le-au găsit, la foarte mulţi nu. Imaginea pe care o aveam în faţă, fiecare cu atâţia morţi, fraţii şi semenii noştri, nu se poate uita. Eu nu aveam decât 17 ani şi jumătate. Noi, evreii, suntem scutiţi de a vedea cadavre, pentru că dacă cineva a decedat dimineaţa, la prânz deja îl îngropăm. Adolescent fiind, să stai cu atâtea cadavre nu era uşor. Multe dintre ele erau în stare avansată de putrefacţie sau cu capetele umflate de la căldură ca o minge de baschet.
Am auzit că adolescent fiind aţi fost nevoit să vindeţi ziare cu caracter antisemit…
Da, am vândut şi ziare legionare. Înainte de război, eram ucenic tâmplar. Pentru că nu era de lucru, am început să vând ziare, am obţinut la un moment dat chiar un chioşc. Şi eram obligat să pun în faţă “Porunca vremii”, “Sfarmă piatră”, prinse în cuie cu toate imaginile antievreieşti…Era ca o ironie a sorţii. Dorinţa mea este să nu se mai întâmple niciodată aşa ceva. Mama l-a plâns foarte mult pe fratele meu. În ziarele săptămânale apăreau pe atunci povestiri despre pogromuri şi unii oameni care şi-au pierdut memoria şi s-au întors acasă după 10-15 ani. Ea credea în aşa ceva şi tot aştepta să vină….Chiar dacă aş găsi acum scheletul fratelui meu, nu se mai poate recunoaşte…Dacă ajungem în cer, după cum spune religia, poate că acolo o să ne întâlnim…
Aţi fi mai liniştit dacă aţi şti unde sunt înmormântaţi fratele şi tatăl?
Sigur că da. La toate popoarele şi religiile se comemorează împlinirea unor anumiţi ani de la naştere. Sau la anumite sărbători sunt pomeniţi morţii. Şi mergi la mormânt, aprinzi o lumânare, faci rugăciuni…Noi n-am putut să facem aşa ceva şi ne-am frânt inimile din acest motiv.
După toate atrocităţile la care aţi asistat, în zilele ce au urmat, v-aţi mai întâlnit cu vreunul dintre asasini?
De văzut am văzut mulţi dar totuşi nu a fost nicio dorinţă a mea de răzbunare…I-am văzut în timp ce ne-au transportat spre gară, când ne-au urcat în vagoane. Împiegatul…
Cum arătau acei oamenii?
La faţă arătau ca oameni, dar oameni nu erau. Pentru că în timpul ăsta stai şi te întrebi, cum o persoană ca şi tine să dea dovadă de atâta neomenie, dintr-un om normal care are creier şi este socotit o fiinţă întreagă să emane atâta neomenie. Să dai cu ciomagul în capul oamenilor să-i omori, unul, doi , trei, zece, am văzut cu ochii mei. Şi să laşi oamenii într-un vagon din acesta fără să dai un pic de apă. Mai mult, să vină cu căldarea de apă să o răstoarne în faţa ta! E de neînchipuit.
Finchelstein a dat referinţe unui fost torţionar pentru a căpăta o slujbă
Dar aţi discutat după 1945 cu un astfel de torţionar?
Da. Lucram la CFR şi îl cunoşteam pe fostul şef al postului de jandarmi din Podu Iloaiei unde a oprit “trenul morţii”. Jandarmeria s-a desfiinţat odată cu venirea comunismului. Nu ştiu cum a aflat el că eu lucrez la CFR. Pentru că nu avea de lucru mi-a cerut să-i dau o referinţă ca el s-o prezinte la serviciu. El era fostul şef al postului de jandarmi însă s-a purtat oarecum omeneşte adică a executat ordinele de pază dar n-a mai omorât pe nimeni…
Şi i-aţi dat referinţe?
Da, i-am dat. Eu în genere sunt un fenomen, cine mă cunoaşte. Eu am reuşit în cei 91 de ani ai mei care îi împlinesc anul acesta în noiembrie am reuşit să nu mă cert cu nimeni, nici cu vecinii, nici cu fraţii, nici cu colegii, nici în viaţa particulară, nici în căsnicie. Am aniversat 65 de ani de căsnicie acum o vară. Eu încă nu i-am spus lui nevastă-mea du-te mai încolo. Am cheile de la bloc dar eu sun când ajung acasă să-mi deschidă nevasta, să fiu primit cu zâmbetul pe buze. Soţia trăieşte, a împlinit 88 de ani.
Am dus o viaţă cu greutăţi pentru că ne-am căsatorit imediat după război. Erau necazuri mari după război şi după ce-am intrat la CFR. Eu vă spun că în timpul socialismului n-am avut probleme. Am făcut munca de jos şi n-am avut probleme. Mi-am văzut de serviciu, eram fruntaş în producţie, eram trimis în staţiunile de odihnă în concediu, n-am avut probleme. Nu eram nici membru de partid, eram doar membru de sindicat cu cotizaţia plătită la zi.
Pe cine invitaţi în general de ziua dvs?
N-am pe cine . Comunitatea evreiască a luat o iniţiativă ca la fiecare două luni să fie sărbătoriţi cei născuţi în cele opt săptămâni. Şi atunci ne întâlnim în comunitate la fiecare acest interval. Speranţa noastră era în omenie. Pentru că noi am trăit în armonie. Sunt născut în Iaşi. La CFR între 120 de muncitori eram singurul evreu şi am reuşit să trăim omeneşte. Sistemul socialist a avut şi părţi rele, şi părţi bune, în special pentru noi, oamenii nevoiaşi. Pentreu muncitori. Nefiind băieţi deştepţi cu diferite afaceri, ne-am văzut de treabă, am avut locul de muncă asigurat. …
Finchelstei priveşte cu simpatie Germania în ciuda atrocităţilor făcute de nazişti
Aţi fost întotdeauna voinic?
Am fost voinic şi sănătos. Şi asta a fost şi norocul mamei noastre că eram copii sănătoşi. Singurul lucru pe care îl doresc ca om este să scoatem războiul acesta din vocabularul omenesc. Pentru că atâtea atrocităţi se petrec în numele acestui cuvânt. Chiar acum câteva zile am văzut un documentar pe Discovery unde arătau bombardamentele germane asupra Londrei şi asupra oraşelor engleze, care au fost nemiloase. Ei au căutat pur şi simplu să distrugă. Nu s-au orientat spre obiective militare sau alte ţinte. Au căutat să distrugă şi să demoralizeze. Atunci se credea că Germania plănuieşte debarcarea în Anglia aşa cum au făcut-o nemţii în Franţa, cum a fost blitzkriegul, dar cu Anglia n-a prea reuşit. Şi când britanicii şi-au pus la punct aviaţia cu ajutorul bombardierelor americane B12 cu 3000 kg de focoase la bord s-au răzbunat la fel de inuman pe Germania. Şi am văzut câteva oraşe germane bombardate de aliaţi şi atrocităţile acestea nu-şi au locul. Am avut ocazia să merg în Germania şi să văd cum au făcut germanii mai multe decât a făcut Hitler. Au dat drumul la muncitorii străini în ţară şi au făcut lucruri deosebite. Cât e de frumoasă Germania! Cea mai puternică şi mai bogată ţară din Europa. Chiar i-am felicitat când am ajuns la ei.
Primul său drum cu trenul l-a făcut cu “trenul morţii” (Profil)
Leizer Finchelstein avea 17 ani şi jumătate când a avut loc pogromul evreiesc de la Iaşi. A lucrat ca ucenic de la o vârstă fragedă. Tatăl său, care era tâmplar, l-a dat în mod intenţionat pe mâna altui meşter pentru a fi tratat cu severitatea cuvenită. Locuia împreună cu familia în Tg. Cucu, un cartier evreiesc renumit al Iaşiului. Erau nevoiaşi. Locuiau la curte într-un imobil cu mai multe familii, 14 locatari. Nu aveau curent electric, aveau wc-ul în curte şi de multe ori tatăl său nu făcea faţă cheltuielilor, fiind şi numeroşi membrii familiei sale: 11 guri de hrănit. Locuinţa lor din strada Conductelor avea două camere şi o bucătărie, împreună cu cei şase fraţi şi trei surori locuiau şi cei doi părinţi. Pentru că lipseau comenzile de la meşterul său, Leizer s-a apucat de vândut ziare. “Ziarul puteai să îl iei la jumătate sau la un sfert de preţ şi după ce în citeai îl dădeai înapoi”, se confesa cu ani în urmă Leizer Finchestein istoricului Adrian Cioflâncă. În atelierul de tâmplărie toate sculele şi uneltele erau germane. De aceea nu i-ar fi trecut prin cap că cei care realizaseră astfel de minuni tehnice s-ar fi putut deda la astfel de grozăvii criminale. Ca o ironie a sorţii însă primul său drum cu trenul l-a făcut cu “trenul morţii”. În sâmbăta aceea neagră din iunie 1941 unul din fraţii săi, care locuia pe Abator, a venit îngrozit să le spună că evreii sunt scoşi din casă, bătuţi şi omorâţi.Încolonaţi şi cu mâinile sus au fost bătuţi pe drumul către Chestură. În dreptul Filarmonicii, unde era un spital de campanie german, li s-au aruncat cu mizerii în cap. În curtea Chesturii i-a întâmpinat doi jandarmi ce purtau cască de război cu însemnele SS. Nemţii aveau bâte de baseball cu care le sfărâmau capetele. A călcat peste morţi până s-a refugiat într-un colţ al curţii dominate de o mitralieră care trăgea în oameni. Acolo a fost locul unde a văzut pentru prima oară morţi. Chiar un prieten de-al său atârna de gard. După miezul nopţii i-au dus la Gară şi i-au îmbarcat. El a nimerit în cel de-al doilea tren. “Era întuneric de îţi scoteai ochii din cauza camuflajului”, povestea Finchelstein lui Cioflâncă. Au mers opt ore în condiţii de neimaginat. “Din cauza căldurii, a lipsei de hrană şi apă oamenii mureau ca muştele. Am băut urina unii de la alţii. Ne pălmuiam unii pe alţii ca să rămânem treji. În îngrămădeala aceea, am aflat ulterior că în celălalt tren, peste un frate de-al meu au căzut morţi. El nu a putu să îşi tragă piciorul şi a intrat în putrefacţie având de suferit toată viaţa. Atât Leizer Finchelstein cât şi acel frate al său au supravieţuit printr-o minune. Dintre cei peste o sută de oameni din vagon nu au rămas în viaţă doar 22. Însă în momentele cele mai grele Finchenstein l-a pus la îndoială pe Dumnezeu. Era dezamăgit că el îi cerea disperat ajutorul prin rugăciuni iar El nu îi răspunde în niciun fel.
