Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Bine v-am găsit/descoperit, stimate domnule Tan Twan Eng, felicitări și alese mulțumiri vă transmit din România, unde, iată, am trăit bucuria de a aprofunda două povești delicate: Casa ușilor și Grădina cețurilor din amurg (ambele publicate la Editura Trei), două romane-frescă-poem care mi-au deschis orizonturi și porți noi. E o bucurie în plus această șansă de a intra în dialog cu omul care le-a creat și le-a dăruit lumii. Chiar așa, din ce seve vi s-a tras pasiunea pentru scris, pentru istorie, pentru memorie, pentru cuvânt? Cum s-a impregnat copilul, adolescentul și bărbatul Tan Twan Eng cu magia poveștilor?
- Tan Twan Eng: Mulţumesc pentru cuvintele frumoase! Sunt încântat că v-a făcut plăcere să-mi citiţi cele două cărţi. Sunt foarte bucuros şi mândru că de-acum cititorii români le pot citi în limba lor. Pasiunea pentru scris izvorăşte din pasiunea pentru lectură. Am început să citesc – obsesiv – pe la 7-8 ani.
- La 7 ani?
- Da, și nu cărţi cu poze, pentru că mi se păreau copilăreşti, ci romane pentru tineri. În scurt timp am trecut la romane pentru adulţi. Părinţii mei erau un caz atipic printre asiatici - aveau o atitudine foarte relaxată cu privire la ce citeam şi nu mi-au interzis nicio lectură. Cred că în sinea lor erau îngrijoraţi şi îngroziţi de câteva din cărţile pe care le citeam, cărţi care cu siguranţă abordau subiecte prea mature pentru copii şi adolescenţi, dar spre cinstea lor nu m-au oprit niciodată. Puteam să citesc orice voiam şi le sunt profund recunoscător pentru asta.
Fețe-fețe
- Cinste lor!
- La şcoală citeam întotdeauna pe furiş, cu cartea ascunsă sub bancă, în timpul orelor (aveam grijă să mă aşez mai în spate). Ca urmare, invariabil eram codaş la sfârşitul semestrului, spre disperarea părinţilor mei. Dar eram întotdeauna primul din clasă la engleză. Uneori m-am întrebat dacă părinţii mei făceau parte din acea specie aparte: părinţii care regretă că şi-au încurajat copilul să citească. Mi s-a părut firesc să fac tranziţia de la lectură la gândul c-aş putea deveni scriitor. Mai mult, nu mă interesau doar aspectele de creaţie ale procesului, ci şi partea editorială. Copil fiind, mă fascina fiecare detaliu legat de cartea pe care o ţineam în mână: design-ul şi textul de pe copertă, fontul, citatele din recenzii, persoanele cărora le mulţumea scriitorul la final. Pagina de copyright mă intriga – voiam să descifrez toate cifrele şi informaţiile stranii de acolo. Ulterior, am început să citesc tot ce găseam despre industria editorială din Marea Britanie. Acum sunt abonat şi la cȃteva reviste de profil. La început agentul meu şi editorii au fost chiar surprinşi cȃnd şi-au dat seama cȃt de multe ştiam despre acest domeniu.
- Sunteți un tip meticulos.
- Ȋncă de la vȃrsta fragedă la care am început să citesc n-am stat niciodată să categorisesc cărţile pe care le citeam drept ficţiune istorică sau contemporană. Tot ce-mi doream era să mă pierd în lumea fictivă despre care citeam. Acum, cȃnd îmi scriu romanele, nu le consider deloc ficţiune istorică. Pentru mine sunt romane care se întȃmplă să fie plasate într-o anumită perioadă deoarece asta cere povestea. Ca scriitor, încerc să recreez experienţa pe care am avut-o în copilărie cȃnd citeam toate acele cărţi. Vreau să mă pierd în poveste, mai ales în povestea pe care o scriu, pentru că, dacă nu mă pierd eu în ea, cum m-aş putea aştepta să fie captivaţi cititorii? Poate că din cauză că un scriitor trebuie să investească mai multe eforturi în reconstituirea cȃt mai convingătoare a unei lumi apuse, mie, unul, ficţiunea „istorică” mi se pare o experienţă mai imersivă. Pentru ca aceste romane să te prindă – de fapt, asta e valabil pentru orice roman -, e esenţial să le ancorezi în timp şi spaţiu. De asemenea, e edificator şi fascinant să vezi cum s-au schimbat oamenii şi societăţile de-a lungul istoriei. Ȋn „Darul ploii” am comparat Malaya de dinainte şi din timpul Ocupaţiei japoneze din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ȋn „Grădina ceţurilor din amurg” am explorat cum au făcut faţă indivizii cu traume severe după perioada terifiantă a războiului. Romanele gravitează în jurul temei schimbării: cum se schimbă un protagonist sau o lume.
Furie feministă
- „Casa ușilor” rămâne preferata mea.
- Cȃnd reciteam primele versiuni ale romanului Casa uşilor, m-a şocat furia feministă mocnită din roman. N-a fost ceva intenţionat, dar mi-am dat seama că nu pot scrie despre o femeie care trăieşte la începutul secolului al XX-lea fără să surprind confruntarea ei cu aşteptările, restricţiile şi nedreptăţile pe care le impunea societatea femeilor.
- Și pe bună dreptate.
- Mă atrage istoria deoarece nu e decȃt o altă faţetă a artei povestirii: ca şi ficţiunea, are propria distribuţie de personaje pestriţe, conflicte şi deznodăminte. Ca mulţi alţi scriitori, sunt fascinat de memorie: modul cum ne amintim, cum interpretăm şi reinterpretăm amintirile e ceea ce ne face fiinţe umane. Spre a-l cita pe Milan Kundera, „omul este despărţit de trecut (chiar şi de trecutul de acum cȃteva secunde) de două forţe care se activează şi intră în sinergie instantaneu: forţa uitării (care şterge) şi forţa memoriei (care transformă)”. Cȃt priveşte această forţă transformatoare a memoriei, oamenii percep trecutul în moduri diferite – cu indiferenţă, cu jind sentimental sau cu ură. Nostalgia e doar unul din modurile în care alegem să ne raportăm la amintiri. Ȋn „Grădina ceţurilor din amurg”, Yun Ling, naratoarea, spune la un moment dat: „Căci ce este un om fără amintiri? O fantomă prizonieră între două lumi, lipsită de identitate, fără trecut şi viitor”. Şi, cu cȃt îmbătrȃnim, cu-atȃt mai mult trăim în amintiri. Ȋn „Darul ploii” am scris: „Amintirile - sunt tot ceea ce au bătrânii. Tinerii au speranţe şi visuri, în timp ce bătrânii ţin rămăşiţele lor în palmă şi se întreabă ce s-a întâmplat cu vieţile lor… Am trăit… iar acum, viaţa mea, ca un orologiu stricat, se apropie de final; mâinile mele încetinesc, ieşind din curgerea timpului.”
Majestatea Sa Regina Camilla
- Visuri și estompări...
- Fiecare roman pe care-l citim este despre memorie, nu-i aşa? Literatura ESTE memorie. Şi, din postura de cititori, ne atrag în mod special romanele despre memorie. Pentru că în miezul amintirilor cuiva vei găsi secretele sale cele mai profunde.
- Sau propriile noastre secrete.
- Toate fiinţele umane din lume împărtăşesc o mare iubire: dragostea pentru poveşti. Ne face mare plăcere să auzim despre problemele altora: idile secrete, iubiri zădărnicite de un destin potrivnic, morţi tragice şi visuri spulberate. Pur şi simplu nu ne mai săturăm să auzim despre nenorocirile care complică vieţile celorlalţi. Nu e din cauză că am fi cruzi sau indiferenţi. Doar că suntem obsedaţi de poveşti. Noi, oamenii, suntem dependenţi de poveşti şi această dependenţă datează din zorii istoriei. Ȋncă din vremurile cȃnd strămoşii noştri trăiau în peşteri, eram ahtiaţi după poveşti. Pasiunea noastră pentru poveştile transmise prin viu grai a fost consfinţită odată ce a fost inventat şi scrisul. De la Epopeea lui Ghilgameş, scrisă pe tăbliţe de lut cuneiforme cu o mie de ani înainte să fi apărut Biblia, la Iliada şi Odiseea, la ştirile cele mai recente care se derulează pe ecranele noastre în prezent. Suntem fascinaţi de naraţiuni. Suntem înconjuraţi de poveşti: cântece, reclame, ştiri, litigii, consemnări în jurnal, filme şi seriale TV, Instagram şi X şi Threads şi TikTok. Pȃnă şi o listă de cumpărături spune o poveste. Şi asta doar când suntem în stare de veghe. Ȋn somn continuăm să plutim printre poveşti, în vis. „Casa uşilor” a fost selectată de clubul de lectură al Majestăţii Sale Regina Camilla şi, cȃnd înregistram un interviu pentru club, am spus următorul lucru: „Cȃnd nişte necunoscuţi iau masa împreună, îşi încălzesc pântecul, dar, când împărtăşesc poveşti, îşi încălzesc inimile”. Şi chiar cred asta.
Mai presus de orice
- Pomeneam de orizonturi și porți noi ce mi s-au revelat odată cu accesarea cărților amintite anterior. Nu vă ascund că m-am visat, citindu-le, în Penangul lui Willie Maugham, în Kuala Lumpur, ori în Cameron Highlands. Și-acum, mirarea: ce-are Malaysia de ieri și de astăzi mai bun, încă nedescoperit de ochiul mai puțin exersat al europeanului? Ce miezuri puțin știute ale Malaysiei ar merita dezvăluite lumii întregi, stimate domnule Tan Twan Eng?
- Ce face orice loc aparte, mai presus de orice, sunt oamenii. O ţară poate să aibă cȃteva dintre cele mai frumoase peisaje din lume, dar, dacă oamenii de-acolo se poartă oribil, n-ai mai vrea s-o vizitezi, nu-i aşa? Ce face Malaysia un loc unic sunt malaysienii. Suntem nişte oameni foarte deschişi, cu multă căldură, şi descoperi treaba asta în interacţiunile cotidiene dintre malaysieni, la cel mai simplu nivel. Mă întristează şi mă înfurie cȃnd politicienii încearcă să câştige capital electoral dezbinȃndu-ne, subminând acea armonie. Sunt şi întotdeauna voi fi un băiat din Penang în sinea mea, aşa că voi declara cu mȃndrie că mâncarea din Penang – o combinaţie de bucătărie malaysiană, indiană şi chinezească – şi atmosfera atemporală a insulei sunt ceva cu adevărat aparte. Iar bucătăria comunităţii Peranakan chiar ar trebui să cucerească lumea întreagă, dar, spre a fi ceva autentic, îţi ia foarte mult timp şi efort, aşa că poate din acest motiv nu e mai renumită în restul lumii. Partea cea mai frumoasă legată de Penangul de pe vremuri era senzaţia că timpul se scurge mult mai relaxat. Am trăit foarte acut senzaţia asta cât am copilărit acolo. Zilele acelea lungi, ploioase, când totul părea să se mişte agale, când timpul părea să stea în loc de-a binelea. Iar oamenii nu se grăbeau deloc.
Fărâmițarea și depersonalizarea orașului de suflet
- Ce liniștitor și tentant!
- Mă rog, cu excepţia mamei, care s-a născut în Kuala Lumpur. Ȋntotdeauna primea amenzi pentru depăşirea vitezei în Penang pentru că pur şi simplu nu suporta traficul atȃt de lent... Iar clădirile de patrimoniu din George Town pe lȃngă care treceam regulat – casele vechi în stil malay, vilele magnaţilor chinezi, prăvăliile – erau atȃt de aparte şi bogate în istorie, animate de activităţile zilnice ale familiilor care locuiau acolo...
- S-a mai păstrat astăzi ceva din acea liniște, din acea atmosferă?
- Majoritatea acelor clădiri au fost demolate, spre a lăsa loc şi mai multor centre comerciale şi blocuri de lux. Totuși, în Penang încă se găsesc şiruri de străzi pline de prăvălii elegante, deţinute de trusturi de familie prospere, fondate cu o sută de ani în urmă. Dar au început să fie fărȃmiţate acum, multe din străzi sunt vȃndute integral unor investitori din Hong Kong şi Singapore, care le vor schimba inevitabil stilul caracteristic sau poate chiar le vor demola spre a construi un megamall în loc. E un lucru care mă întristează şi mă înfurie profund.
Mândru de originile Peranakan
- Se întâmplă în toată lumea.
- Am cunoscut mulţi europeni care au trăit ani buni în Kuala Lumpur sau în Penang, dar care n-au făcut decȃt să se învȃrtă prin cele cȃteva zone şi suburbii populare în rȃndul comunităţii de expatriaţi şi, deşi se laudă că ştiu bine ţara, de fapt n-au avut de-a face decât cu zonele suburbane scumpe, de fiţe, unde îşi fac cumpărăturile la magazine de lux şi iau cina la restaurante selecte. Ce are cel mai bun Malaysia de azi este, de fapt, entuziasmul nostru plin de optimism. Avem combinaţia ideală de trăsături: ne temperăm energia cu o atitudine relaxată.
- Percep Malaysia lui Tan Twan Eng, ori cel puțin Malaysia care răzbate din scriitura dumneavoastră, ca pe un organism extraordinar de sincretic, fragil și viguros totodată, poate tocmai grație diversității și emergenței mediului în care s-a dezvoltat, influențat de valorile civilizației Chinei, de colonialismul britanic ori de brutalitatea niponă și totuși cu o limpede amprentă proprie. Ce repere culturale au închegat personalitatea omului Tan Twan Eng? Dar a scriitorului cu același nume?
- Am crescut într-o cultură atȃt de diversă, încȃt nici n-am crezut c-ar fi ceva special sau neobişnuit în asta până când am călătorit în străinătate. Faptul că sunt descendentul unei familii de chinezi Perenakan (n.r. - chinezii care au emigrat în fostele colonii britanice Penang, Malacca şi Singapore) şi-a lăsat amprenta asupra mea. Chinezii Peranakan din secolele XIX şi XX – în special cei din Penang – erau anglofili şi emancipaţi în multe privinţe şi, în acelaşi timp, asimilau elemente din cultura locală în viaţa lor de zi cu zi. Călătoreau mult şi aveau o perspectivă cosmopolită. Familiile înstărite finanţau şcoli şi îşi trimiteau fiicele la studii, ceva atipic în societatea asiatică din epocă. Părinţii mei au studiau în şcoli cu predare în limba engleză şi acasă vorbeam în engleză. Faptul că provin din acest mediu m-a influenţat în multe privinţe – deşi vorbesc limba malaysiană şi cȃteva din limbile chinezeşti (sunt atȃt de diferite, încȃt să le numim dialecte ar fi o lipsă de respect, avȃnd în vedere varietatea lor şi istoria îndelungată), scriu, gȃndesc şi visez în engleză.
Acul și bisturiul
- Sunteți anglofil.
- Ce am citit toată viaţa m-a modelat ca om şi ca scriitor: autori precum Salman Rushdie, Julian Barnes, Vladimir Nabokov, Rose Tremain, Somerset Maugham, Kazuo Ishiguro, Penelope Lively, Han Suyin. Scriitori cărora le place să jongleze cu limbajul, să-i exploreze nuanţele şi muzicalitatea. Anii în care am activat ca avocat m-au influenţat de asemenea. Cuvintele sunt acul şi bisturiul cu care operează avocaţii, iar formaţia mea de avocat mi-a inoculat importanţa folosirii cuvintelor potrivite, în ordinea cea mai eficientă şi cea mai de impact.
- Cine sunt modelele care v-au conturat modul de gândire? Ați avut vreunul când ați ales cariera juridică ori când v-ați așezat la masa de scris? Sau când ați decis să deprindeți cât mai multe din tainele unui sport, unei filosofii precum aikido?
- N-am avut niciodată un model în viaţă. Lucrurile pe care le-am făcut, mai bune sau mai puțin bune, le-am făcut pentru că aşa am vrut. N-am fost niciodată bun la matematică, aşa că opţiunile mele profesionale erau foarte limitate. Am studiat Dreptul pentru că, din perspectiva tȃnărului de-atunci, părea să presupună scris şi citit la greu, activităţi care mă atrăgeau. Am lucrat pentru cȃţiva dintre cei mai exigenţi şi dificili avocaţi din Malaysia. Le-am respectat abilităţile şi calibrul intelectual şi sunt mȃndru şi acum că i-am cunoscut şi am colaborat cu ei, dar nu i-am considerat niciodată modele. Dar standardele lor de perfecţionism m-au marcat, pentru că întotdeauna îmi rescriu manuscrisele de nenumărate ori pȃnă mă declar mulţumit de ele. Ȋn aikido, am avut privilegiul de a avea maeştri şi colegi mai avansaţi care au fost foarte răbdători cu mine şi erau mereu dispuşi să mă înveţe şi să mă sfătuiască, dar întotdeauna am fost un singuratic, genul de om care caută să meargă pe drumul lui. De asemenea, sunt foarte cinic, aşa că nu pun oamenii pe un piedestal, pentru că ştiu că nimeni nu e pe-atȃt de perfect pe cȃt ne-am dori să fie.
Repetiția ca plăcere
- Fără modele, am reținut. Dar există cărți care v-au fascinat și încă vă mai rețin atenția? Ați păstrat aproape de inimă vreun scriitor?
- Gustul meu în materie de cărţi este unul eclectic – sunt dispus să citesc aproape orice scriitor. Totuşi, nu-i suport pe cei care sunt leneşi şi neglijenţi în exprimare, care nu-şi respectă arta şi exigenţele desăvȃrşirii scrisului. Sunt un mare admirator al unor scriitori precum Nabokov, Julian Barnes, Colm Toibin, Evelyn Waugh, Salman Rushdie, Penelope Lively, Jane Gardham, Rose Tremain, Jung Chang, Somerset Maugham, Lodewyk G. du Plessis. E o plăcere să le repet numele.
- Ați petrecut o bună perioadă de timp în Anglia, v-ați familiarizat poate cu anumite tipare europene, așadar, o întrebare multifațetată: ce credeți că apropie Asia de Europa? Dar Europa de Asia? Ce-i apropie pe europeni de oamenii din Est, ce-i desparte? Cum s-au schimbat astăzi, în era tehnologiei, aceste relații?
- E o întrebare dificilă. Cu siguranţă, tehnologia a dus la strȃngerea relaţiilor dintre diferite părţi ale lumii, dar cred că bună parte din Europa de est le este încă necunoscută asiaticilor. Aici, după cum am descoperit, diplomaţii pot juca un rol important prin intermediul literaturii. Ȋn ultimii cȃţiva ani, am avut privilegiul de a întȃlni ambasadori ai mai multor state acreditaţi în Malaysia. Aceştia s-au străduit să-mi facă opera cunoscută nu doar în ţările lor, ci şi în alte state. De exemplu, în decursul unei vizite în Bhutan, ambasadorul Norvegiei în Malaysia i-a vorbit ambasadorului Indiei în regat despre cărţile mele. Şi, cu doar cȃteva luni în urmă, ambasadorul Malaysiei în Finlanda a găzduit un eveniment dedicat traducerii în limba bulgară a „Casei uşilor”, la care a participat şi ambasadorul Bulgariei. Ca între iubitori de carte, am convingerea că cea mai bună metodă de a stabili relaţii solide între Asia şi Europa este prin pasiunea noastră sinceră pentru lectură. Revin la ideea împărtăşirii poveştilor cu necunoscuţi şi cum ne putem încălzi inimile astfel.
Nadia Comăneci, Michael Crețu (Enigma), Angela Gheorghiu…
- E limpede că lectura/cărțile n-au fost, nu sunt și nu vor fi niciodată, doar ele, de ajuns pentru a apropia, ori a separa două culturi atât de ample, dezvoltate Est-Vest/Vest-Est. Întrebarea viza straturi mai profunde… În fine, să revenim la cărți: trei dintre romanele dumneavoastră (Darul ploii, Casa ușilor și Grădina cețurilor din amurg) au văzut lumina tiparului și în România, fiind bine primite de cititori. Ce știați despre această țară? Ce cunoașteți astăzi? Ați fost vreodată în „Țara lui Dracula”? Ați citit vreo carte scrisă de un autor român? Ori poate ați interacționat cu cultura acestei țări în alt mod: cinema, sculptură, muzică etc.?
- Din păcate, n-am vizitat niciodată ţara dvs. Prima dată cȃnd am venit în contact cu Romȃnia a fost prin intermediul gimnastei Nadia Comăneci (desigur!). Şi prin intermediul muzicii din adolescenţă, mai exact prin intermediul pieselor compuse şi produse de Michael Creţu la jumătatea anilor ’80. Este un artist şi producător foarte talentat şi încă ascult în mod regulat, o dată pe săptămȃnă, primele trei albume Enigma. Şi Angela Gheorghiu, cu vocea ei minunată, mi-e aproape de suflet.
Ce-a luat și ce-a dat omul alb
- Ce iubiți cel mai mult, stimate domnule Tan Twan Eng?
- Cărţile, desigur! Şi librăriile bine aprovizionate. Librăriile mele preferate din lume: Kinokuniya din Singapore şi Kuala Lumpur; Hikayat din Penang; The Open Book din Richmond, în Londra; Barter Books din Alnwick, şi Forum Books din Corbridge, un orăşel superb din Northumberland. Un sat, cătun sau oraş poate să aibă cele mai spectaculoase peisaje şi atracţii naturale, dar, dacă nu are o librărie ca lumea, pe mine m-a pierdut.
- Ce-a luat și ce-a dat omul alb (ang moh, cum e numit în Marea Chinei de Sud) Malaysiei?
- Ȋn primul rȃnd, limba engleză. Dumneavoastră, ca romȃn, şi eu, ca malaysian, putem comunica prin intermediul acestei limbi comune. Apoi, englezii au impus în Asia sistemul juridic, educațional şi tehnicile de inginerie occidentale. Şi da, în schimb, au luat cu ei înapoi în Anglia bogăţiile din teritoriul numit pe-atunci Malaya. E foarte la modă să te răzvrăteşti împotriva istoriei, să încerci s-o ştergi, dar cui foloseşte? Mai mult, ar fi ipocrit din partea mea să pun problema astfel, deoarece, ca să fiu brutal de sincer, eu – şi majoritatea celor din generaţia mea – nu am suferit de pe urma colonialismului, nu-i aşa? E foarte uşor să pui nedreptăţile din prezent pe seama istoriei, dar, după cum mi-a spus cineva cȃndva, „poţi să-ţi învinovăţeşti părinţii pentru ceea ce eşti, dar doar tu eşti de vină dacă nu te schimbi”.
Pe lângă ruinele Zidului lui Hadrian
- Nu v-am chestionat deloc în legătură cu Cape Town și doar petreceți timp și-n capitala Africii de Sud, nu? Vă inspirați, constat, dintr-o multitudine de culturi. Dar să nu zăbovesc prea mult: cum se trăiește, stimate domnule Tan Twan Eng, în Cape Town? Cum se (de)scrie Africa?
- N-am petrecut prea mult timp acolo în ultimii ani. Cape Town a devenit un oraş foarte scump. Mii de oameni din restul ţării s-au mutat acolo şi a devenit supraaglomerat, mai ales pe perioada verii, care e totodată cel mai neprielnic anotimp. De asemenea, duc dorul unei librării bine aprovizionate cȃnd călătoresc acolo.
- Dar unde vă simțiți cel mai bine, unde stați cel mai mult?
- Petrec din ce în ce mai mult timp în Malaysia, de fapt, şi de asemenea în Marea Britanice, mai ales în nord, în Northumberland, care mi se pare unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, cu oameni foarte calzi şi prietenoşi. Peisajele sunt îmbibate de istorie. Mi-ar plăcea foarte mult să prind rădăcini acolo. Şi ador vremea rece şi ploioasă. Ȋmi place să mă plimb în natură acolo, mai ales prin locurile din care se văd şi acum ruinele Zidului lui Hadrian. Simt prezenţa Timpului de jur împrejur, din vremurile Imperiului Roman pȃnă în prezent.
Ponturi
- La final, o rugăminte: recomandați-ne trei ținte (turistice) pe care n-ar trebui să le ratăm dacă vizităm Malaysia! Și un desert!
- E esenţial să exploraţi zona de patrimoniu din George Town, în Penang. Ar trebui să petreceţi cel puţin două săptămȃni acolo. O să descoperiţi ceva interesant cu privire la străzi, clădiri şi istoria locului în fiecare zi. Vizitaţi Muzeul Peranakan, Vila Albastră (faceţi turul cȃnd este ghidat de Lin-Lee Loh Lim, fermecătoarea proprietară) şi Casa Memorială Dr. Sun Yat Sen de pe Strada Armenească (din nou, faceţi turul ghidat de proprietara casei, Khoo Salma). Tata a copilărit într-una din casele de pe strada respectivă şi îmi povestea adesea despre revoluţionarul chinez.
- Despre care ați scris în „Casa ușilor”...
- Exact. Viaţa culturală şi bucătăria din Penang sunt vibrante, inedite şi incitante. Vă recomand călduros să-l vizitaţi în perioada Festivalului de Literatură din George Town, care are loc de obicei în fiecare an la sfȃrşitul lui noiembrie şi se concentrează pe străzile de patrimoniu din oraş. E unul dintre cele mai agreabile festivaluri literare din lume. Spre deosebire de Kuala Lumpur, Penangul mi se pare mai uşor de parcurs la picior, modul ideal de a explora oraşul. Cumpăraţi-vă un exemplar din Streets of George Town, de Khoo Salma, ca ghid. Din păcate, plajele din Penang nu sunt spectaculoase – s-ar putea ca unele să fie şi foarte poluate, aşa că v-aş sfătui să le ocoliţi. Deşi în Cameron Highlands s-a construit excesiv şi zona şi-a pierdut mult din farmecul natural, merită să daţi o raită şi pe-acolo, doar ca să vizitaţi plantaţiile de ceai şi să faceţi o drumeţie în junglă.
Desert pentru zile toride
- Am reținut.
- Ah, să nu uit: desertul meu preferat se numeşte chendol. Este ideal pentru clima noastră: lapte de cocos cu gheaţă, îndulcit cu sirop de zahăr de palmier şi decorat cu fasole roşie kidney. E absolut delicios şi revigorant după ce ai mers ore întregi sub soarele dogoritor din Penang!
- Kamsiah/Mulțumesc pentru povești, pentru amabilitatea de a răspunde la mirările mele, pentru sfaturile și ponturile legate de Penang și Malaysia.
- Și eu vă mulțumesc. Mă bucur că v-au plăcut poveștile mele. Sper să vizitați Malaysia și să ajungeți s-o îndrăgiți.
Despre Tan Twan Teng
Tan Twan Eng s-a născut în Penang, Malaezia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007. Grădina cețurilor din amurg, al doilea roman al său, a fost distins cu Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013, fiind nominalizat și la Man Booker Prize 2012. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town. De același autor, la Editura Trei au mai apărut volumele Darul ploii (2009) și Casa ușilor, nominalizat la Booker Prize 2023.
„Ce are cel mai bun Malaysia de azi este, de fapt, entuziasmul nostru plin de optimism. Avem combinaţia ideală de trăsături: ne temperăm energia cu o atitudine relaxată.”, Tan Twan Eng, scriitor
„Petrec din ce în ce mai mult timp în Malaysia şi în Marea Britanie, mai ales în nord, în Northumberland, care mi se pare unul dintre cele mai frumoase locuri din lume, cu oameni foarte calzi şi prietenoşi”, Tan Twan Eng, scriitor
„Ȋncă din vremurile cȃnd strămoşii noştri trăiau în peşteri, eram ahtiaţi după poveşti.”, Tan Twan Eng, scriitor
„Sunt foarte cinic, aşa că nu pun oamenii pe un piedestal, pentru că ştiu că nimeni nu e pe-atȃt de perfect pe cȃt ne-am dori să fie.”, Tan Twan Eng, scriitor
„Prima dată cȃnd am venit în contact cu Romȃnia a fost prin intermediul gimnastei Nadia Comăneci și a muzicii din adolescenţă, mai exact prin intermediul pieselor compuse de Michael Creţu la jumătatea anilor ’80.”, Tan Twan Eng, scriitor
3 romane semnate de Tan Twang Eng au fost traduse și publicate în România de Editura Trei: „Darul ploii” (2009), „Casa ușilor” (2024) și „Grădina cețurilor din amurg” (2025).
„Un sat, cătun sau oraş poate să aibă cele mai spectaculoase peisaje şi atracţii naturale, dar, dacă nu are o librărie faină, pe mine m-a pierdut.”, Tan Twan Eng, scriitor
Citește pe Antena3.ro
