Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
57 de ani. Peste 70 de filme. Cele mai multe cu Sergiu Nicolaescu. Colegii lui? Printre alții, Amza Pellea, Ștefan Iordache, Gina Patrichi. „Am respirat acelaşi aer cu ei”, spune cel mai mare cascador auto din România. Unul dintre cei mai sensibili oameni cu care am vorbit vreodată. Probabil, forța celui care a trecut prin „Tunelul focului’’, de au rămas cei de la Guinness Book cu gura căscată, agățată într-un cârlig puternic al credinței și al dragostei necondiționate față de oameni. Marian Chirvase.
- Nu vreau să începem discuția noastră vorbind despre recordul dvs. Vreau să vorbim mai întâi despre inimă! Despre inima bună.
- Ştiți ce-mi spunea soția mea: „Dacă poţi să faci bine unui om, fă-i. Dacă nu, nu. Dar nu-i face niciodată rău!”. Am trăit 23 de ani împreună. În dragoste. Cu dragoste. Ultimii ani, înainte să o pierd, şi cei care au urmat şocului că nu mai e au fost cumpliți. Eram singur cu trei copii și femeia iubită la pat. Filmam, găteam, spălam, eram mamă, tată... tot. Când a murit soția mea, Orlando avea 12 ani, Marian, 8, și Anne, 21. Toți cei care mă cunoșteau se mirau cum de rezist. Am trecut prin depresie după moartea soției. Doi ani de haos în suflet. Mi-era greu să ies din casă, greu să conduc mașina, grele toate lucrurile pe care înainte nu le băgam în seamă.
- De unde vine forța asta?
- Cred că din educație și credință. Mama mea, care a murit la 48 de ani, a fost educatoare. Un dascăl de excepție, toată lumea o lăuda. De la bunica mea am luat dragostea de Dumnezeu. Uite aici, vedeți, nu plec niciunde fără cartea de rugăciuni a bunicii mele. Aici e poza ei. Am avut o relație sufletească aparte cu bunica mea. Mi-aduc aminte că se stinsese şi am trăit un vis, ca o moarte clinică. Am intrat într-un tunel, vedeam spiritele fără să întorc privirea spre ele. Oameni cunoscuți și necunoscuți. Nu există cuvânt care să descrie întunericul. Beznă. De-a dreptul apăsător. Nu ştiu cât a durat. Cert este că la un moment dat am văzut... luminița de la capătul tunelului. Și dincolo, cred, raiul. Bunica mea era acolo. M-a luat la rost: „Ce cauți aici? Întoarce - t e ! Nu - i timpul să vii”. Când am ieşit din visul ăsta, am avut senzația că am căzut de la etaj. Așa de mare a fost impactul cu lumea cealaltă.
Moartea... o chestie relativă
- Deci ideea de tunel vă urmărește, nu? Toată lumea fuge de moarte, numai dumneavoastră o căutați cu lumânarea! De ce?
- Ştii, e relativă treaba asta cu moartea. Să-ţi spun ceva: Daniliuc, regizorul, i-a cerut la un moment dat fratelui meu, Ion Militaru, să-şi dea foc. Și el a zis că o face, dar când a văzut efectiv flăcările, vâlvătaia, a cedat. Beatrice Bleont m-a sunat: „Poți veni?”. Am zis „da” fără să știu despre ce e vorba. Am ajuns, am aflat că trebuie să-mi dau foc. „Dă-ți foc doar la mână”, a zis Daniliuc. Ei, ori îmi dau foc, ori nu. Și, evident, am ars ca un rug.
- Ce simte un om înconjurat de foc?
- Căldură, Dana! Cei ce nu pot să facă asta spun că eşti nebun! E o meserie. Dacă aş muri şi aş renaşte, tot asta aş face. A, da, există o doză de nebunie. Dar ea trebuie să fie constructivă, nu destructivă.
- Nu pot să cred că lui Marian Chirvase nu i-a fost teamă niciodată! Nu pot!
- Mi-a fost teamă, dar știi, când ai profesionişti lângă înveţi, cu timpul teama dispare. tine, oameni de la care ai ce să înveţi, cu timpul teama dispare.
- Bate inima tare?
- La tunel mi-a bătut foarte tare! A fost cea mai tâmpită chestie pe care am făcut-o vreodată!
- Îmi faceți și mie un tablou al primului tunel? Cel care i-a lăsat pe toți înmărmuriți?
- Da. În ’94, de Sfântul Ion, am filmat la Buftea „Tunelul focului”. A avut o lungime de 60 m dus-întors, 1,74 m înălțime, 10 cm stânga-dreapta. Nu mai trecuse nimeni cu mașina, în condițiile astea, printr-un tunel ca o vâlvătaie. N-am avut cu cine să vorbesc. Nu mai reuşise nimeni asta, iar cei care se înhămaseră la aşa ceva muriseră. Szobi Cseh m-a sunat şi mi-a spus: „Termină! Ai copii”.
- Deci ați intrat în tunel știind că e foarte posibil să nu vă mai vedeți niciodată copiii.
- Ești făcut pentru ceva în viață! E o combinație: ambiție, nebunie, meserie. Știi că eu mă certam cu toate babele pe scară, niciuna nu înțelegea cum de îmi creșteau mie așa cozonacii când lor nu le creștea nici maiaua? Uite, eu nu am frică, de fapt. Nu pot să văd răul. Visez cascadoria. Dacă nu îmi iese în vis, o visez până îmi iese. La tunel a fost o tensiune foarte mare. Sergiu a refuzat să-mi dea semnalul de plecare. L-a dat alt coleg de-al meu. Eram singur în maşină. Cameramanii au renunțat unul după altul să urce cu mine. Țin minte că mi-am pus muzică. Abba. Întârziau să dea foc tunelului. Lor le era mai frică decât mie. Sergiu, cu celebrul lui megafon, a strigat, în cele din urmă: „Foc la făclii”, şi Paul a dat semnalul de plecare.
- Cum e acolo?
- Acolo sunt doar trei secunde, roşu şi fum. Când am reintrat, a fost groaznic. Și asfaltul luase foc. Nu mai vezi cei 10 cm stânga-dreapta. Nu aveam nicio linie trasă. N-am respirat. Nu mi-am astupat gurile de aerisire. Tot aerul fierbinte mi-a uscat fața. Simțeam cum se strânge pielea. Mă mir că nu s-au spart geamurile. Oricum, tot ce era din plastic s-a topit.
- Iadul! Ai timp de ceva atunci?
- Cei care vor să înțeleagă cam cât de dificil e să meargă legați la ochi 10 m în linie dreaptă. Dacă pot asta, pot şi tunelul. Eu am făcut drumul ăsta cu ochii închişi de zeci de ori. Repet: nu m-am gândit la rău niciodată. Interesant este că un tânăr din Zalău vrea să fie acum pe capotă. Cristi. Este pompier la descarcerări.
- Deci vreți să bateți din nou recordul. De data asta înregistrat în Guinness Book.
- Da. Acum tunelul va avea 80 - 100m şi om pe capotă!
- Strângeți bani, așadar, pentru, probabil, cel mai spectaculos eveniment al anului!
- Da, Dana.
Citește pe Antena3.ro
