"Ar fi fost foarte greu să am o fată, pentru că, dacă ar fi făcut
gimnastică, orice ar fi realizat ar fi fost insuficient ca să
depăşească ceea ce am făcut eu. Şi de fiecare dată ar fi fost comparată
cu mine. De aceea nu mai fac nici un copil, gata, am terminat",
mărturiseşte Nadia Comăneci.
- Marius Tucă: Bine, asta se întâmpla pentru că rămăseseră în America şi Bela, şi Marta.
Nadia Comăneci: Bela a rămas în ’81. Dacă era să rămân, rămâneam cu ei. Că şi eu am fost în deplasarea respectivă.
- Bun, dar n-ai vrut să rămâi.
N-am vrut.
- Ştiu că n-ai vrut şi că Bela a tras de tine să rămâi.
Nu, dar n-aş fi plecat niciodată.
- Şi că în momentul în care a plecat te-ai dus în camera de hotel şi ai văzut că ei au plecat şi atunci ţi s-a făcut teamă, dar nici atunci n-ai vrut să rămâi. Şi te-ai întors acasă. De dragul familiei...
... de dragul dragului de acasă!
- Eşti pregătită să vorbim despre ochii tăi? Uitându-mă în ochii tăi...
(Râde uşor fâstâcit). Da.
- "I-ai auzit pe oameni spunând că ochii sunt ferestrele sufletului. Mi s-a tot zis că ochii mei îi fac să se simtă stânjeniţi, că sunt prea arzători, prea pătrunzători. Unii afirmă că ochii nu mi se potrivesc cu zâmbetul şi că în ei este o răceală care-i face pe adulţi să nu se simtă în apele lor, dar trece neobservată de copii. Nu pot să spun decât că dacă ochii mei sunt nişte ferestre, atunci am dreptul ca din când în când să trag storurile. Las să-mi pătrundă în suflet licăriri din afară numai când vreau eu. Revăd poze de pe când eram o tânără gimnastă şi-i înţeleg pe cei care-mi considerau ochii lipsiţi de expresie. Acolo existau însă intensitate, hotărâre şi dorinţă. Întotdeauna dorinţă". Deci e vorba de dorinţă, nu de iubire sau de cucerire.
Da, da.
- Dorinţa este cea care te-a însoţit întotdeauna.
Mare dorinţă, da.
- Şi când îţi vezi ochii în poze acum, ţi se pare că erau la fel de străini pe cât spuneai odată?
Nu ştiu dacă se vede acest lucru de fiecare dată, dar ştiu exact că la fiecare poză la care mă uit mi-aduc foarte bine aminte ce-mi trecea prin cap la momentul respectiv. Eu mi-aduc aminte, mai ales când este vorba de gimnastică. Nu pot să spun neapărat în alte circumstanţe...
- Merită un interviu, dar de data asta, televizat, cu toate pozele, ca să spui exact ce gândeai în momentul respectiv. O să vedem dacă spui chiar tot!
Nu ştiu dacă o să spun chiar tot... Acum, nu îmi lua şi tu toate pozele la rând... Nici nu ştiam că are atâtea poze cartea asta! Poze din tinereţe! Am avut tot timpul capacitatea să mă concentrez pe un singur lucru. Chiar dacă se întâmplau foarte multe în jurul meu. Şi nu ştiu exact dacă am învăţat acest lucru sau m-am născut cu el.
- La un moment dat spuneai – cred că la Montreal se întâmpla asta – că te tot uitai în sală şi lumea nu ştia de ce. Mai târziu s-a aflat că era pentru prima dată când aveai de-a face cu blitz-urile, cu foarte multe blitz-uri. Şi se auzeau ca nişte floricele pocnind. Bun, care este poza cea mai dragă ţie?
Stai să mă uit. (Răsfoieşte cu mare curiozitate cartea, în căutarea fotografiei.) Uite, asta, cu faţa de copil nevinovat! (Râde iar).
- Păi, şi acum ai faţă de copil nevinovat, dacă mă întrebi pe mine!
(Râde copios, nu comentează).
- Nu mai râde! Există o poză care ţi-e ţie cea mai dragă, totuşi?
Da, am una de la Montreal, dar nu ştiu dacă a fost publicată de foarte multe ori. Dar îmi place foarte mult. O să ţi-o trimit.
- Trebuie să recunosc, uitându-mă la poze, că aveai o privire specială. O privire care părea cumva şi pierdută, ruptă de tot ceea ce era în jurul tău. Pentru că totul clocotea, era un cazan, şi privirea ta nu s-a schimbat deloc. Era aceeaşi şi în momentul în care erai pe culmile succesului.
Pentru că eram sigură de ceea ce trebuia să fac. Mi-ai vorbit înainte de rucsacul plin, unde am băgat ani şi ani de antrenament, exerciţii şi pregătire fizică, deci eu ştiam când să le scot, ştiam că le am în spate.
- Hai să ne referim acum la familia ta, la Bart, la copilul tău, că eşti o femeie împlinită. Spune-mi câte ceva despre ei.
Aăăăă, cu cine să încep?
- Păi, începe cu Bart, că termini mai repede!
Pe Bart îl cunosc din ’76, dar l-am cunoscut mai bine în ’81. Îl cunoşteam ca gimnast. E o persoană foarte simplă, dar tot timpul a ajutat lumea, chiar şi pe cei pe care nu-i cunoştea. Era foarte sociabil, şi tot timpul a fost foarte pozitiv, aşa cum este şi acum, şi am învăţat foarte multe lucruri de la el. Noi ne-am împrietenit prin gimnastică. Sportul ne-a adus împreună. Şi am fost prieteni o perioadă mult mai lungă, până când ne-am decis să facem acest....pas.
- Cum e acum? Cum eşti cu el?
Este cel mai bun prieten al meu. Ne înţelegem foarte bine, pentru că în spate avem aceleaşi cunoştinţe. Faptul că mă înţelege foarte bine în ceea ce trebuie să fac eu, că ai văzut, călătoresc foarte mult, nu ştiu câţi oameni înţeleg asta, cu o soţie care să fie pe drumuri nonstop.
- Păi, cred că dintr-un an, jumătate eşti plecată, nu? Cam aşa.
Da, da. Marea majoritate a soţilor n-ar accepta asta. Dar pentru că avem la bază această prietenie şi ne înţelegem foarte bine, acest lucru este permis, pentru că face parte din munca noastră, din viaţa noastră, şi...that’s it, asta-i viaţa!
- Şi că ai devenit mamă şi că eşti împlinită?
Mă bucură foarte mult, pentru că el stă foarte mult acasă cu cel mic. Pentru că nu ştiu câţi bărbaţi fac acest lucru în România.
- Ai vrut să ai băiat sau fată?
Am vrut să am băiat, pentru că fratele meu are doi băieţi şi pentru că am crescut cu ei fiind mici. Le-am schimbat şi pamperşii, m-am îndrăgostit mult de băieţi. Şi nu ştiu cum mă gândeam că ar fi foarte bine să am un băiat. Ar fi fost foarte greu să am o fată, pentru că dacă ar fi făcut gimnastică, orice ar fi realizat, ar fi fost insuficient ca să depăşească ceea ce am făcut eu. Şi de fiecare dată ar fi fost comparată cu mine. De aceea nu mai fac nici un copil, gata, am terminat.
- Câţi ani are băiatul tău?
Doi ani şi jumătate.
- Mulţi înainte! Vorbeşte? Vorbeşte româneşte?
Înţelege perfect româneşte, nu răspunde în româneşte...
Înţelege absolut tot! Acum înţelege când plec, trebuie să-i explic că plec, că merg cu avionul să-l văd pe Adi! Adi e fratele meu, pe care el îl cunoaşte, pentru că Adi a fost în Oklahoma acum câteva luni, pentru că a făcut o operaţie la umăr. Şi îi spune lui Adi: "Adi, buba!", pentru că ştie că a avut "buba" la umăr. Deci el ştie că eu am plecat cu avionul la "Adi, buba", în România. Şi el spune: "Nu România! Nadia să stea cu Dylan!". Devine din ce în ce mai dificil să plec.
- De ce i-aţi spus Dylan? E un nume foarte frumos.
Pentru că Bart este un mare fan de-al lui Bob Dylan.
Îl apreciez, dar Bart e mare fan. Şi la numele al doilea, că ne-am gândit că ne trebuie neapărat un al doilea nume, a fost complicat. Ne-am gândit că dacă-i punem numele tatălui lui Bart, se supără tatăl meu, dacă punem numele tatălui meu, se supără tatăl lui Bart, aşa că am folosit numele lui Paul, care este managerul nostru.
- Mai zi-mi despre familie. Se vede că te luminezi şi că te deschizi foarte mult când vorbeşti despre familie.
Este un lucru pe care mi-l doream, copilul, pentru că ştiam că face completarea familiei.
- Când ţi-ai dorit prima dată să ai un copil?
Aaaa, mult mai târziu. Păi eu m-am căsătorit la 35 de ani! Deci nu voiam să sar direct în Pampers la 35 de ani, că mai aveam şi alte obligaţii, şi alte lucruri de făcut.
- Dar până să te căsătoreşti nu te-ai gândit să ai un copil? Nu te gândiseşi până atunci?
Să fiu sinceră, nu m-am gândit. Adică să fac un copil înainte de căsătorie? Nu, nu m-am gândit.
- Nu înainte sau după căsătorie. Dacă te-ai gândit la un moment dat că vrei să ai copii, nu că trebuie să-l faci.
M-am gândit să am copii, pentru că face parte din toată viaţa asta a noastră, un copil completează familia. Dar se spune că niciodată nu e timpul potrivit, şi tot am împins-o, am împins-o, până când am împins-o puţin cam mult, dar e ok.
- Cum ţi se pare lumea asta în care trăim, apropo de chestia asta, că spunem "acum nu e momentul" şi lăsăm întotdeauna pentru mai târziu?
Laşi pentru mai târziu atât timp cât ai cunoştinţele că se va întâmpla mai târziu. Pentru că sunt anumite lucruri pe care le împingi mult prea mult şi atunci ai neşansa să nu se mai întâmple.
- Şi cum ţi se pare lumea asta în care trăim, pentru că e o lume contracronometru, şi aproape că nu mai avem timp să facem nimic?
Scurtă.
- Exact, că tu simţi mai bine decât oricine, pentru că şi călătoreşti foarte mult.
Mi se pare mult mai scurtă, adică stau şi mă gândesc că acum 20, 30 de ani ziua era mult mai lungă. Nu ştiu dacă era sau mi se părea doar mie. Mi se pare că acum trece timpul foarte repede. Şi parcă încerc să stopez puţin timpul. Măcar acum ştiu pentru ce, pentru că este cel mic şi am nişte experienţe unice în fiecare zi pe care le descriu foarte greu. Lumea mă întreabă uneori dacă acum aş fi avut 14 ani aş fi făcut lucrurile diferit. Nu le-aş fi făcut diferit. Pentru că dacă le făceam diferit, nu ajungeam aici.
- E un răspuns foarte bun! Şi, în afară de familie, prieteni? Ai prieteni?
Am câţiva prieteni pe care i-am avut şi înainte de a deveni Nadia Comăneci şi care au rămas foarte fideli.
- Apropo de viaţă, ai avut dezamăgiri din punctul ăsta de vedere?
La ce te referi? La dezamăgiri amoroase? (Iar râde).
- Nu neapărat. De prietenie, legat de oameni, de prieteni.
Foarte puţine dezamăgiri. Pentru că am avut un dar de a cunoaşte omul la prima vedere. Dar am avut respect pentru persoane şi am încercat să ţin distanţa respectivă, în aşa fel încât să nu deranjez omul.
- Şi dezamăgirile amoroase?
Dezamăgirile amoroase? Dar nu sunt pentru presă!
- Am întrebat, pentru că tu ai adus vorba. Dar au existat, nu?
Probabil, probabil. Trebuie să mă mai gândesc. Eram mică, nu-mi mai amintesc.
- Dar nu e nici un băiat care să-ţi fi scris şi căruia să-i fi răspuns la scrisoare şi să-ţi fi plăcut? Că mulţi dintre ei îţi trimiteau pozele. Unde sunt scrisorile, zecile de mii de scrisori?
Cei care se asemănau cu Alain Delon, de ei vrei să zici? (Râde).
- Da, era unul care zicea că are pielea mai frumoasă decât a lui Alain Delon...
... De parcă eu aş fi atins pielea lui Alain Delon!
- Da, da, da, daaaa... exact!
Nici măcar n-am avut ocazia să-l întâlnesc, dar vedeam toate filmele lui.
- A fost unul dintre favoriţii tăi, Alain Delon.
Da.
- O altă chestie pe care bănuiesc că nu o ştii: Ioan Chirilă îl întreabă înainte de Jocurile Olimpice din 1976 pe Bela Karolyi ce crede că se va întâmpla la Montreal. Şi ce crezi că-i răspunde? "Dacă Nadia va fi sănătoasă, va câştiga trei medalii de aur." Câte ai câştigat?
Trei.
- "La ce aparate?", întreabă Ioan Chirilă. "Cel mai sigur aparat al ei – spune Bela – este individual compus, urmează paralele şi bârna".
Ceea ce a şi fost.
- "Îmi dai voie să public acest pronostic?", întreabă Ioan Chirilă. "N-am nimic împotrivă, dar sunt convins că n-o să-l publicaţi", a spus Bela. "De ce?", întreabă Chirilă. "Pentru că nu ar fi un act de profesionalism. Ar stârni discuţii. Copiii au nevoie de linişte ca să poată munci acum mult, cât mai mult". Deci nu l-a publicat atunci, ci după Jocuri, dar cred că dialogul a fost exact aşa şi poate să confirme Bela. Mai ţii legătura cu Bela şi cu Marta?
Da. Vorbim la telefon. Dar ţin legătura şi cu Pozsar Geza, care a fost coregraful meu. De fapt, la Thanksgiving, Ziua Recunoştinţei, am fost invitaţi la Geza Pozsar. Pentru că fata lui este căsătorită cu Tom, iar soţul ei este foarte bun prieten cu George Clooney. Ei au fost invitaţi la Revelion la George Clooney acasă, iar noi vom fi în Los Angeles, şi ne-au invitat şi pe noi, dacă vrem.
- Ei, asta, să faci Revelionul cu George Clooney...
Dar nu personal eu, numai eu! De fapt, am făcut un Thanksgiving cu el, acum patru ani! Dar să ştii că este un tip foarte sociabil. Dar aşa e, când vorbesc cu cineva despre el, ştii cum e, cad pe spate toţi.
- Acum, e şi normal, e vorba totuşi de George Clooney, una dintre marile vedete ale lumii. A ieşit şi cel mai sexy prin toate topurile astea şi atunci, când e vorba de femei, îţi dai seama că e normal să cadă pe spate. Dar ai fost la o masă cu Arnold Schwarzenegger, recent.
A fost o sărbătorire a unui individ pe care-l cunoaştem noi de ceva ani, care se numeşte Joe Weider. El a împlinit 88 de ani şi este cel care a creat revista Shape Magazine şi el este cel care a creat toate concursurile de bodybuilding, începând cu anii ’50 şi ceva. El l-a invitat pe Arnold în America în anii ’66-’67, când el concura la asemenea competiţii şi venea din Austria. De fapt, el i-a creat cariera lui Arnold. Şi a venit acolo şi Jake Lane, un tip foarte cunoscut în bodybuilding, care are 94 de ani şi care a avut show de televiziune despre fitness şi alimentaţie şi una, şi alta. Dar la 94 de ani se antrenează în fiecare zi două ore, şapte zile din şapte, şi se mişcă mai iute decât mine.
- Dar apropo, tu faci sport, nu? Pentru că ai o condiţie fizică foarte bună, arăţi foarte bine.
Da, mă antrenez în fiecare zi. Am o maşină electrică. Fac stretching.
- Un mesaj de Anul Nou pentru cei care te iubesc?
Ceva mai deosebit decât tradiţionalul "La mulţi ani"? Cel mai important e să aibă grijă de ei, de sănătatea lor, şi să se bucure de fiecare moment, pentru că fiecare moment este unul special. Sunt foarte multe lucruri care trec prin faţa noastră, dar trebuie să le apreciezi pe cele importante, să fii aproape de familie, de toţi cei dragi.
- Ştiu că n-ai uitat niciodată de unde ai plecat şi nu numai că ştii ce înseamnă pentru tine România, dar, mai mult decât atât, de multe ori te recomanzi a fi moldoveancă.
Da, nu mai am "acşientul", dar sunt foarte multe prietene pe care le am din acea zonă, inclusiv Loredana Groza, deci bănuiesc că a fost acolo o pungă cu stele.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
