Nikolay Kasakov – Kalashnikovul german

Ora opt într-o duminică oarecare. Oraşul Düsseldorf îşi vede de viaţa sa tihnită, vegheat de celebrul turn. Peste tot pe străzi, oamenii se duc... undeva. M-am oprit într-un bar liniştit, unde se cântă jazz. Unul dintre cei mai talentaţi saxofonişti din vestul Germaniei este... un rus! Am fost curioasă să îi aflu povestea, mai ales pentru că, înainte să urce pe scenă, cineva din public a exclamat: “Vine Kalashnikovul!”. Şi a avut dreptate! Nikolay Kasakov este un artist talentat, cu o personalitate puternică, ce l-a făcut să cucerească Germania. A început cântând pe străzi, iar acum are propria sa şcoală de muzică. Și, în ceea ce îl priveşte, ce e mai bun, abia acum începe!

■ Eveline Păuna: Ai început să studiezi muzica pentru că provii dintr-o familie de oameni pasionaţi de acest domeniu. Erau muzicieni profesionişti?
■ Nikolay Kasakov: Părinţii mei erau, amândoi, muzicieni profesionişti. Mama a fost, timp de 40 de ani, directorul şcolii de muzică din zona în care m-am născut, în Rusia. Ea ţinea, pur şi simplu, şcoala. A studiat la Moscova şi s-a întors în orăşelul acela din mijlocul Siberiei. Ea era cântăreaţă, iar tata cânta la trompetă şi acordeon.

■ Muzica a fost decizia ta, sau părinţii au vrut să te canalizeze pe acest drum?
■ Mai am un frate. Și el este muzician. Deci, da, părinţii au fost cei care ne-au înscris la şcoli de muzică. A fost ideea lor să descoperim acest univers.

■ La 6 ani ai început să studiezi pianul...
■ Da, şi fratele meu la fel.

■ Este binecunoscut faptul că pianul este primul pas pentru un muzician. Te-ai gândit vreodată să fii pianist? Te-ai raportat vreodată la pian ca la o viitoare carieră, nu doar ca un fel de a începe să studiezi muzica?
■ Pianul a fost primul pas care m-a introdus în această aventură fără sfârşit pe care o numesc “muzică”. Am ştiut, din primul moment, că pianul nu va fi instrumentul la care voi rămâne. Mi-am dat seama foarte repede de acest lucru. Simţeam că altceva este menit pentru mine.

■ La 16 ani ai decis să studiezi saxofonul. De ce acest instrument?
■ Fratele meu mi-a aratat cum să cânt la saxofon. Într-o zi a venit acasă şi mi-a arătat primele noţiuni. Din acel moment am ştiut că mi-am găsit drumul în viaţă. Am avut, din prima clipă, o legătură specială cu acest instrument şi am simţit că este pentru mine.

■ Pianul este un instrument des întâlnit, dar este greu pentru cineva aflat la început de drum, să aibă un pian oriunde merge, să poată studia. În afară de asta, saxofonul este... cameleonic – poţi cânta în baruri, în maniere mult mai comerciale. A fost acesta motivul pentru care ai ales saxofonul?
■ Descoperi pe parcurs lucrurile acestea. Când aveam 16 ani nu vedeam lucrurile astfel, făceam doar ce simţeam. Nu mă gândeam să fac bani, nu mă gândeam dacă e un instrument greu. Am înţeles pe parcurs faptul că saxofonul este... cameleonic şi de aceea nu l-am abandonat.

■ Între 1991 şi 1996 ai studiat, în Siberia, saxofonul şi clarinetul. Te gândeai atunci să urmezi studii peste hotare?
■ Da, aveam acest vis. Şcoala din Siberia avea principii foarte conservatoriste. Nu-mi plăcea metoda aceea de predare şi de aceea eram curios să văd ce se întâmplă în alte şcoli. Atunci am întâlnit nişte muzicieni care se întorceau din Germania şi America şi care mi-au explicat cum se fac lucrurile în străinătate. Erau diferenţe mari între Rusia şi alte ţări din lume.

■ Care erau şansele să poţi părăsi Rusia? Aveai nevoie de bani, aveai nevoie de cineva care să te ajute…
■ Aşa este. Am întâlnit pe cineva care era deja în Germania. S-a întors în Siberia, în orăşelul meu şi, după multe discuţii, s-a oferit să mă ajute.

■ Știu că ai făcut parte şi dintr-o orchestră de operă. Ai cântat la clarinet. Tipul acesta de contract este total diferit de statutul de freelancer. Te-ai simţit… limitat în orchestră? Aducea acel statut un soi de reguli pe care acum nu le mai ai?
■ Cât am fost în Rusia am făcut parte din două orchestre. Eram tânăr şi rebel. Eram în conflict cu ceea ce reprezenta o autoritate. Voiam să creez, nu doar să cânt. Pur şi simplu regulile nu erau pentru mine.

■ În 2003 ai venit în Germania…
■ Fratele meu era în Germania, în Dortmund. El a plecat din Rusia cu cinci ani înaintea mea. Prima dată am venit în gazdă la el şi la prietenii lui.

■ Când românii părăsesc ţara pentru a se stabili altundeva, o fac pentru că speră la o viaţă mai bună, din toate punctele de vedere – carieră, aspect financiar şi aşa mai departe. Acestea au fost şi motivele tale? Era Germania o destinaţie pentru un trai mai bun?
■ Cu siguranţă că viaţa este mai bună în Germania. Dar, în decizia mea de a merge în străinătate, nu aspectul financiar a primat. Știam că educaţia muzicală este mai bună aici. Am vrut să vin aici pentru modul german de a înţelege muzica şi de a gândi liber.

■ Care a fost primul job, când ai venit în Dortmund?
■ Am cântat pe străzi. Doar pe străzi. Trebuia să câştig ceva bani, ca să trăiesc. Într-o zi, a trecut cineva pe lângă mine şi m-a ascultat. Era un manager care mi-a oferit un job.

■ În perioada în care cântai pe străzi, te-ai gândit vreodată că venirea ta în Germania nu a fost o idee prea bună? Ți-ai dorit să te întorci în Siberia?
■ De fapt, nu am văzut ca un eşec perioada în care am cântat pe străzi. Mulţi muzicieni ar fi putut considera asta sfârşitul carierei sau, poate, chiar al vieţii. Eu ştiam că e ceva temporar. Era un nivel din viaţa mea, care avea să treacă. Era perioada în care trebuia să câştg bani. NU se punea problema să mă ruşinez?

■ De ce ai venit la Düsseldorf, după Dortmund?
■ Dragostea m-a adus aici. Prietena mea de atunci, care acum îmi este soţie, a fost admisă la Universitatea Henrich Heine. Ea este jurnalist, a studiat media şi studii culturale. Am venit împreună în Germania, în 2003. Am cunoscut-o în Rusia, înainte de decizia mea de a veni aici. Eu am urmat studii în Köln, deci aproape de Düsseldorf. Și asta a fost cea mai bună soluţie. Amândoi ne-am dorit să venim în Germania la studii, chiar dacă suntem sută la sută ruşi. Când am ajuns aici nu vorbeam limba, deci a trebuit să luăm viaţa de la început.

■ Cât de important a fost pentru voi faptul că aţi fost împreună în această decizie?
■ A fost esenţial. N-am fi făcut-o separat, singuri. N-am fi venit aici. Avem aceleaşi ţeluri, chiar dacă ea nu este muzician, iar eu nu sunt jurnalist. Avem joburi diferite, dar privim amândoi în aceeaşi direcţie. Într-un cuplu, când cineva vrea să se distreze, iar celălalt vrea să studieze, e greu să faci relaţia să funcţioneze. Acum, acasă, vorbim rusă. Sună mai familiar decât “Ich liebe dich!”. Capacitatea de înţelegere şi comunicarea sunt cele mai importante lucruri într-o relaţie pe termen lung. Eu şi soţia mea împărtăşim aceleaşi amintiri, suntem din aceeaşi generaţie. Am văzut aceleaşi filme, râdem la aceleaşi glume.

■ Familiile voastre sunt în Rusia. Vă e dor?
■ Încercăm să ajungem în Siberia în fiecare an, vara, pentru o lună. Dar nu vrem să ne întoarcem să trăim acolo. Familiile ne-au înţeles. Nu sunt genul de părinţi care să insiste să-şi ţină copiii aproape. Le-am simţit sprijinul, iar acest lucru a fost foarte important pentru noi. Cred că le e greu, mai ales pentru că suntem la 6.000 de kilometri de casă. Soţia mea o are doar pe mama ei şi e copil unic. Dar mama ei are o mentalitate foarte… europeană. Iar pentru părinţii mei cred că e greu să aibă doi băieţi şi amândoi departe.

■ Ce s-a întâmplat de când l-ai cunoscut pe acel manager?
■ M-a invitat să cânt la o mulţime de evenimente. A fost următorul pas pe care l-am făcut în muzică. De la tipul acela care cânta pe străzi, am devenit un muzician freelancer. În tipul acesta de carieră trebuie să fii foarte activ. În Germania, lupta aceasta este un lucru obişnuit. Trebuie să munceşti ca să ai. Oamenii pasivi nu primesc nimic. Nu ştiam asta când eram în Rusia, pentru că acolo este o mentalitate diferită. Aici accentul se pune pe individualităţi.

■ Acum eşti si profesor de muzică. Este o izbândă, dacă ne amintim că, nu demult, cântai pe străzi…
■ Chiar zâmbesc atunci când cânt în aer liber cu elevii mei. E un aftfel de mod de a cânta pe străzi, diferit de cel care mă făcea să cânt pentru a-mi câştiga existenţa.

■ Care este cea mai importantă lecţie pe care o oferi elevilor tăi?
■ Cel mai important lucru este interesul pentru muzică – interesul înţeles ca iubire. Acesta ar trebui să fie principalul motiv pentru care cineva studiază muzica, nu lupta pentru succes, nici măcar dorinţa de a te întrece cu cineva. Muzica nu este ceva ce faci ca să le arăţi celorlalţi că eşti bun. E ceva ce faci pentru că aşa simţi. Din Rusia vine mentalitatea pe care o cunoaşteţi cu toţii din legendarele şcoli de balet, de patina - şi anume aceea că trebuie să te gândeşti mereu că eşti într-o competiţie cu cel de lângă tine.

■ Da, e ceea ce numim “metoda rusească”.
■ Da, este o metodă eficientă, dar care frânge personalităţi. Eu nu am vrut asta, am vrut să devin mai bun.

■ Pare că le ai pe toate – succes, o soţie pe care o iubeşti şi o viaţă bună aici. Ce urmează? Vă doriţi copii?
■ Bineînţeles că ne dorim copii. Dar lăsăm timpul să decidă, ne lăsăm în voia vieţii. Sunt deschis pentru fiecare experienţă care e să fie pentru mine. Plănuiesc să îmi extind şcoala şi poate să lucrez chiar cu soţia mea, care are studii în arta coregrafică. Acesta e un plan pe termen lung. Vom rămâne aici, în Germania pentru că am reuşit aici, avem multe contacte şi tot ce-am realizat până acum. Nu aş vrea să fiu în altă parte. Poate mi-aş dori să trăiesc la Cannes, dacă am fi bogaţi.

■ Când te întreabă cineva despre Siberia, care este primul lucru pe care îl spui?
■ Sunt multe prejudecăţi despre Siberia, cum că ar fi “frig ca dracu’”, “că e pustiu ca în Siberia”, că acolo “vodca înlocuieşte apa”. Încurajez oamenii să nu mai gândească în clişee. Nu beau vodcă la micul dejun, nu vin urşii acasă şi nici nu sunt -30 de grade tot timpul anului. Avem şi noi vară, oraşe mari, universităţi, infrastructură. Recunosc că nivelul de trai este mai jos decât în Germania... Totuşi faptul că sunt din Siberia nu mă face sălbatic.